Politica la TIFF 2008

De cîte ori cineva îmi spune că se duce la cinema doar ca să se "distreze", îmi vine să-l întreb de cîte ori a votat în ultimii 20 de ani. De obicei, primesc răspunsuri previzibile: n-am cu cine, toţi fură, n-are niciun rost, nu-mi pasă, mi-e indiferent. Nu aş merge pînă acolo încît să spun că există o legătură directă între dorinţa (unică) de a fi amuzat şi absenteismul politic, dar ştiu că unul dintre motivele pentru care mulţi au fugit ca de tămîie de filmele româneşti recente e că nu le place să fie deranjaţi - din confortul lor material sau spiritual. Dacă entertainmentul n-a ieşit niciodată din fashion (chiar şi cei mai purişti cinefili simt, periodic, nevoia de a vedea ceva care să nu-i solicite intelectual), oare cînd s-a demodat atît de tare politica? Cu douăzeci de ani în urmă, obişnuiam să stăm la rînd la pelicule ca Glissando, Faleze de nisip sau Secvenţe (o capodoperă încă extrem de proaspătă despre minciuna de stat ce otrăveşte vieţile private), doar pentru că ne ofereau bucăţi de adevăr într-o mare de propagandă, fals şi evazionism. Dictatorii nu te vor lucizi, te vor complezent. "Dacă am fi lucizi - scria Henry Miller- urîţenia lumii ne-ar răpi minţile într-o secundă". Şi, dacă nu înnebuneşti, ai putea, cu ultimii neuroni rămăşi întregi, să te înfurii şi să porneşti o revoluţie din "patul tău".

Blazarea politică nu se întîmplă numai la noi: dăunăzi am citit în Times cum Marea Britanie se transformă într-o republică bananieră în timp ce englezii sînt ocupaţi să-şi rezerve concediile în Algarve. Tot pe acolo, acum vreo 30 de ani, punk-ul încă mai voia să schimbe lumea; la proiecţia cu documentarul despre Joe Strummer & Clash am fost, pur şi simplu, absorbită de vîrtejul de energie al acelor vremuri tumultoase care contestau establishment-ul cu un etos punk.

Şi totuşi, politica, chiar mai mult decât sexul, continuă să ne impregneze fiecare por existenţial... Ţi-o confirmă filmele de la TIFF, care chiar şi atunci cînd sînt despre sex, sînt despre politică (sau, dacă vreţi, despre pornografia politică şi politicile sexuale). Devastatorul documentar Be Like Others ne spune că, în Iran, homosexualitatea e pedepsită cu moartea, dar transsexualitatea e legală de mai bine de douăzeci de ani. Aşa că, în fiecare an, aici sînt făcute în jur de 450 de operaţii de schimbare de sex. După ce îl vezi, îţi vine să-ţi umpli golul din stomac cu litri de vodcă amorţitoare. Cam asta se întîmplă cînd cinema-ul iese din zona de confort. Sau din mainstream; The Living End e profund politic fără a încerca cu disperare să fie un manifest. Declarat, de pe generic de regizorul Gregg Araki drept "iresponsabil", filmul e, de fapt, o cît se poate de responsabilă punere la zid a perioadei republicane Bush (celălalt), comparabilă în ferocitate doar cu Angels in America, piesa lui Tony Kushner. Araki declara: "Să fii gay în anii 90, nu e doar o chestiune despre ce faci atunci cînd faci sex. Are de-a face cu locul tău în societate; homofobia e atît de prevalentă, încît îţi sculptează personalitatea la toate nivelele." La finalul filmului, foarte tîrziu în noapte, un individ a primit fluturaş cu premiul publicului şi a fost întrebat: votaţi? La care răspunsul a venit isteric: "Nu am votat şi nici n-am să votez!" N-am înţeles dacă se referea la film sau la alegerile locale. Dar, cel puţin, a stat pînă la sfîrşit.