Festivalul îşi intra în ritm, ori mai degrabă ziariştii -în număr record de 4000- care umplu toate spaţiile disponibile din Potsdamer Platz.
Sunt cu 500 mai mulţi ca anul trecut, de aceea încă din prima zi au fost probleme pentru că nu toţi au reuşit să intre la proiecţiile de presă. Asta şi pentru că organizatorii au permis şi accesul acreditaţilor de la tîrgul de filme. Din a patra zi de festival lucrurile au părut însă să se schimbe, chiar numai presa a intrat, deşi e o regulă ca la multiplexul CinemaxX să se dea deja două săli pentru acelaşi film. Şi peste tot trebuie să îţi ţii rînd cu 20-25 de minute înainte.
Devine imposibil astfel să poţi bifa şi filmele din competiţia oficială, şi conferinţele de presă, şi să şi transmiţi corespondenţe. Coada da la Press Center e deja notorie. Şi acesta se deschide la ora 9, exact cînd debutează şi prima proiecţie pentru presă. Nu e deci de mirare că în nebunia de aici singurul moment cînd te poţi gîndi la filmele pe care deja le-ai văzut este cel în care scrii despre ele.
Aşteptat cu nerăbdare şi cu o jumătate de oră de coadă înainte de proiecţie, Before Sunset de Richard Linklater a provocat la final ovaţiile publicului format din ziarişti. Filmul este reluarea subiectului din Before Sunrise, care a luat aici Ursul de argint în urmă cu 9 ani. Filmul a fost văzut şi la noi, la TV, fiind o comedie romantică mai altfel despre doi adolescenţi care se întîlnesc în tren şi coboară la Viena unde petrec o noapte plimbîndu-se, povestind o grămadă şi îndrăgostindu-se puţin. Cînd se despart, pentru că nu sunt din aceeaşi ţară, îşi promit să se revadă peste şase luni.
Ei bine, şi în realitate şi în film trec 9 ani pana cînd se reîntîlnesc. De asta dată la Paris, unde el, scriitor, vine pentru o întîlnire cu publicul.
Poate pentru că de la o anumită vîrstă timpul curge mai repede, de astă dată au doar puţine ore de stat împreună. Tot filmul e o lungă discuţie, îţi dă impresia ca e în timp real, despre ce au făcut cei doi în 9 ani, despre cum merg lucrurile în lume. Surprizei de la început îi urmează apoi amarele mărturisiri -ea că toţi iubiţii se însoară după ce se despart de ea, el că mariajul lui nu funcţionează, dar există copilul. Dialogurile au miez, au haz, actorii -aceiaşi Ethan Hawke şi Julie Delpy sunt vioi şi pătrunşi de ce spun, dar pe mine m-a dezamăgit filmul.
Am avut senzaţia că personajele sunt prea puţin personaje, ci spatii de depozitare, sertare pentru fişe. Că s-a dorit să se acopere tot spectrul de interes actual, începînd cu ecologia şi terminînd cu astrologia. Prea puţin din tristă lor poveste de amor, că ar fi putut fi împreună şi au ratat startul. Că, dacă nu eşti atent, viaţa te bagă în ham şi nu mai ai scăpare.
Mi-a plăcut însă cum Linklater mobilează filmul cu istorii create de replici, cu corpul actorilor. La început nu vedem decît nişte locuri din Paris -o stradă lîngă o biserică, o cafenea. Pe urmă, cînd apar actorii şi se întîlnesc, el ajung rînd pe rînd în toate aceste locuri şi la umplu cu viaţă lor, mai ales cu amintirile. Povestea se putea petrece oriunde, nu neapărat la Paris.
(Deplasare sponsorizată de Coca-Cola România)