În iulie 2008 au avut loc primele repetiţii/ prezentări cu public ale spectacolului Lear, în regia lui Andrei Şerban. Multe zvonuri au înconjurat acest proiect, mai ales din cauza distribuţiei exclusiv feminine a capodoperei shakespeariene, cea mai sumbră, cea mai lipsită de speranţă şi mai complexă dintre tragediile marelui dramaturg. În privinţa aceasta, intenţia regizorului a fost aceea de a folosi convenţia unei interpretări exclusiv feminine, aşa cum pe vremea lui Shakespeare jucau doar actori bărbaţi: teatrul este artificiu. Surpriza a fost că din primele zile, când încă se făceau audiţii, privitorul absorbea în cea mai scurtă vreme convenţia, văzând îndată personajul dincolo de interpret. Actriţele în rol de bărbat de altfel nu încearcă să pară bărbaţi, ci, în costumul lor bărbătesc, îşi joacă pur şi simplu rolul.
Bine cunoscuta poveste a lui Lear, regele care şi-a împărţit regatul între cele fiicele sale, după modelul Sarea în bucate, este pusă în valoare de Andrei Şerban într-un mod vizionar, cu vaste deschideri şi în acelaşi timp cu o minuţie de bijutier. Modul în care a lucrat de la primele lecturi cu actorii şi apoi la repetiţii, discutând, propunând improvizaţii, lăsând să crească şi să "devină", parte cu parte, materia excepţional de bogată a piesei mi-a adus aminte de Celibidache, care citea, împreună cu orchestra, partitura punct cu punct, observa sensul vizibil şi deseori ignorat sub straturile unor variate tradiţii, descifra intenţia de subtext, folosind sugestii culturale sau de viaţă de multe ori disparate, însă eficiente, experimenta emisia unor sunete pentru a găsi efectul optim.
Am avut prilejul să particip la devenirea spectacolului Lear de la început, când a fost doar cuvântul, fiindcă am colaborat cu Andrei Şerban la realizarea traducerii textului shakeaspearian - aşa cum a fost adaptat de regizor pentru spectacolul său. Aş spune că versiunea scenică decupează din textul original esenţa piesei, care prin scurtcircuitări ni se oferă cu şi mai mult dramatism, parcă, în orizontul nostru de timp accelerat. Şi cu o mai mare limpezime. Spectacolul ne dă prilejul să auzim din nou unele dintre cele mai tulburătoare şi memorabile replici ale lui Shakespeare.
E o poveste care ni se adresează şi din care facem parte: despre enorma dificultate a relaţiei dintre părinţi şi copii, despre orbire şi greşeală, despre o lume distrusă iresponsabil prin abuz de putere şi apoi neasumare a responsabilităţii, devotament şi abandon, instinctele care fac din om un animal şi puritatea a ceea ce este primar, despre descurajare şi mersul, totuşi, înainte. Cum spune Shakespeare, la care nimic nu se rosteşte cu un singur sens - vânt şi ploaie vor mai fi - şi după - încheierea spectacolului. Panta rhei. Lear se încheie astfel cu o nouă deschidere.
În tragedia shakespeariană sunt absorbite ecourile unei experienţe umane vaste, tragedia şi sensurile omului se află în fluidă comunicare cu întregul cosmos şi se reflectă în/ din microcosm. Avem a face cu o situare a omenescului care depăşeşte măsura familiară nouă astăzi şi de care ni se aduce aminte acum. Este o piesă a Renaşterii, care devine, prin mii de fire, a noastră. Spectacolul lui Andrei Şerban materializează multiple sensuri folosind timpul lung al teatrului, de la strigătul tragic la incantaţia rituală, de la misterul medieval la commedia dell'arte, feerie, teatrul absurdului, expresionism, naturalism, pamflet politic şi chiar, în partitura Bufonului, tuşe de romanţă lăutărească şi hip-hop. Este adusă la suprafaţă mai mult ca oricând latura comică, de care tinde să se uite din cauza gravităţii piesei. Bufoneria cu tâlc atinge şi momente de ludic pur, de care vom fi seduşi, ceea ce ne face cu atât mai vulnerabili pentru momentul când izbucnesc cruzimea, violenţa, distrugerea. Autodistrugerea. Spaţiul în care ne mişcăm are vaste repere, în divin, ca şi în cea mai joasă instinctualitate, conţine misterul răului şi binelui: semnificaţia omului nedisimulat de hainele înşelătoare ale civilizaţiei. Râsul şi lacrimile, sublimul şi abjecţia se amestecă. Sunt momente în care simţi energia stranie, intensă a dialogului peste timp şi peste mormânt, electrizând, magic, întregul spaţiu. Momente construite în timpul repetiţiilor, spontan, organic. Scenografia lui Dragoş Buhagiar figurează o imago mundi în care linii simple ascund un relief ascuns, în care suprafaţa netedă are imediat dedesubt pământ şi apă. Lumină. Harta - ţara împărţită de Lear - (doar aluziv o hartă a României) este pictată pe piele şi folosită de personaje (fiicele cele mari, ginerii) într-un fel care poate impresiona subliminal, ca un organism sfâşiat. Furtuna, mai degrabă un cutremur (replică a întâmplărilor umane) face ca în faţa ochilor noştri să se dărâme zidul aparent atât de solid al civilizaţiei - şi dărâmăturile (cultura) redevin natură (un munte). Este saga transformării prin experienţă şi suferinţă: Gloucester - pe care Valeria Seciu îl îmbracă în marea ei artă, inconfundabilă - ajunge la clarviziune morală abia pierzând ochii cu care nu s-a priceput să vadă lumea. Dana Dogaru, "celălalt Gloucester", dă alte nuanţe personajului şi este impresionantă.
Mariana Mihuţ în Lear ne oferă un recital actoricesc de mare clasă, ea ne apare mai-mare-decât-viaţa, parcă, în capacitatea de a aluneca de la oarbă încredere în sine şi capriciu la fragilitate, de la adevăr la disimulare, de la forţa statuară a răzbunării la slăbiciune, de la un fel de sănătate opacă la nebunia clarvăzătoare, de la profan la sarcasm - până la tulburătoarea apoteoză/ dispariţie finală, într-o altă ordine a lucrurilor - lăsând urmaşilor o lume sfârtecată. Regizorul ne ajută prin acest personaj să extrapolăm memoria totalitarismului şi multe alte laturi.
Cu excepţia Marianei Mihuţ, distribuţia este dublată şi actriţele joacă roluri multiple, de la spectacol la spectacol. Practic întreaga echipă de actori contribuie la realizarea acestui spectacol de anvergură, nu există rol neglijabil.
Premiera: în noiembrie 2008, la Bucureşti, pe scena Teatrului Bulandra, în cadrul Festivalului Uniunii Teatrelor Europene.