Femei care joacă bărbaţi fără să joace bărbaţi. Cele dintîi reprezentaţii cu "Lear-ul feminin" al lui Andrei Şerban, după premiera din noiembrie 2008. Cel puţin prin numele celor implicaţi în proiect şi ineditul propunerii regizorale, un eveniment în teatrul românesc, despre care se va vorbi - în egală măsură pro şi contra.
Pînă acum - după repetiţiile cu public şi reprezentaţiile din cadrul Festivalului Uniunii Teatrelor din Europa 2008 - reacţiile (în presă şi pe bloguri) n-au fost decît pozitive. Distribuţia - dublă, dar nu paralelă, făcînd ca fiecare interpret să joace, de regulă, două roluri, cu excepţia celui titular, rezervat Marianei Mihuţ - e formată exclusiv din actriţe, nume în general foarte cunoscute, ca vedete de teatru sau de viaţă mondenă, făcînd din Lear-ul montat la Bulandra singura ocazie de a le vedea împreună pe Mihuţ, Valeria Seciu sau Dana Dogaru, Ioana Pavelescu, Andreea Bibiri, Dorina Chiriac şi Daniela Nane.
Decorul impresionant al lui Dragoş Buhagiar redesenează structura sălii de la Grădina Icoanei, construind pante abrupte peste stal (şi exilînd publicul de o parte şi de alta a platformei centrale, care dezvăluie, în partea a doua a spectacolului, meandre umplute cu nisip colorat şi apă) şi un zid cu aparenţă reală, prăbuşindu-se, practic şi metaforic, în timpul faimoasei furtuni. Totul este atît de inedit, de şocant, de nemaivăzut, încît nimeni nici măcar nu mai clipeşte în cele aproape patru ore şi jumătate de teatru.
Regizorul reuşeşte, printr-o decizie aparent hazardată, să dubleze meditaţia asupra conflictului de generaţie, a ratatei relaţii comunicaţionale între părinţi, cu o reflecţie asupra identităţii şi relaţiilor de gen. Vorbind despre opţiunea sa pentru o distribuţie în întregime feminină, Andrei Şerban face referinţă la teatrul elizabetan, în care toate rolurile erau interpretate de bărbaţi, considerînd că ceea ce joacă aceste actriţe sînt condiţii psihologice şi situaţii dramatice, nu genuri.
S-o luăm pe rînd: pînă la jumătatea secolului XVII, absenţa femeilor pe scenă răspundea unui tabu (teatrul era o ocupaţie de moralitate incertă, iar prezenţa femeilor ar fi fost o dovadă de indecenţă), iar rolurile feminine erau interpretate nu de orice bărbat, ci de tineri sau copii (aşa-numiţii boy players), ca o neinstituţionalizată etapă de ucenicie într-ale actoriei. Altfel spus, o anumită condiţie fizică de asemănare era imperatoriu necesară pentru crearea efectului de verosimilitate. În contrapartidă, pentru a da un fel de replică istorică practicii elizabetane, regizorul ar fi trebuit să mizeze pe o aparenţă fizică masculină a actriţelor distribuite în roluri de bărbaţi, care actriţe să joace, în mod explicit, în travesti. Ceea ce, după cum vom vedea, nu e cazul (ba dimpotrivă).
Într-o altă ordine de idei, trebuie spus că aspiraţia abolirii, pe scenă, a genului (cel natural şi cel asumat) nu poate fi decît o iluzie, de care Şerban nu dă deloc dovadă. Biologic, genul feminin nu se defineşte prin dubla prezenţă a cromozomului X, ci prin absenţa cromozomului Y, la fel cum un cuvînt lipsit de terminaţie specifică nu se cheamă că nu are desinenţă, ci că are desinenţă zero. Trăim într-o lume binară, dominată de paradigma feminin/masculin (mental, codarea de gen e bipolară) şi chiar în situaţia extraordinară în care actorii ar reuşi să joace în afara oricăror condiţionări sexuale, spectatorii vor face oricum, în mod inerent, judecăţi exclusive de gen (pe baza unei experienţe a caracteristicilor comportamentale ale fiecărui sex, experienţă transmisă social: băieţii trag cu puşca şi fetele se joacă de-a păpuşile, băieţii poartă albastru şi fetele, roz, băieţii îşi ţin picioarele depărtate, iar fetele stau picior peste picior).
Astfel, cînd Gloucester, jucat de Valeria Seciu, se frînge de mijloc, strîngîndu-şi picioarele a incontinenţă, el/ea reproduce un gest conotat, sută la sută, ca masculin. Oswald (jucat de Liliana Pană în spectacolul văzut de mine, pe acelaşi rol cu Ilinca Manolache) face din dusul mîinii la prohab o marcă recurentă a personajului (ca mascul forte, cuceritorul odraslelor de domn), delimitîndu-i o arie identitară bărbătească. Altfel spus, persoanele şi personajele de pe scenă joacă şi sînt femei şi bărbaţi pentru că în regnul animal ele/ei nu se pot rupe de această determinare X/Y, ocheanul adevărat prin care privim, ca oameni, lumea.
Bărbaţi, femei, părinţi şi copii
De fapt şi de drept, tot acest spaţiu pe care l-am dedicat genului nu vrea să conducă decît la o (altminteri foarte simplă) observaţie: Lear-ul lui Andrei Şerban e un spectacol în care actriţele joacă uneori bărbaţi - aşadar, travestiuri (rolul lui Oswald, Albany, Cornwall), alteori personaje cu sexualităţi ambigue (Bufonul), din cînd în cînd personaje unde distincţia de gen e un factor caracterologic slab (Lear însuşi, Edgar sau Kent) şi, în trei cazuri, femei cu sexualitate puternic (aş zice excesiv) marcată. Iar dacă pentru Gloucester elementele caracterologice definitorii sînt bătrîneţea, superbia credulă şi loialitatea, marcarea de gen a slăbiciunii sale fizice e uşor excesivă: decrepitudinea sa e o stare a biologiei umane şi motiv reflex al forţării succesiunii de generaţie, iar de aici la naturalism e ceva cale.
În general, însă, Şerban insistă aplicat pe provocarea genului natural cu cel scenic: Iuliana Ciugulea, Lia Bugnar, Nicoleta Hâncu, Cristina Casian, Gabriela Romanov, care-şi împart partiturile soţilor regali şi ai cavalerilor, au o feminitate manifestă (Hâncu o joacă, în cealaltă distribuţie, pe Cordelia, alternativ cu Ilinca Manolache, cointerpretă a lui Oswald) forţată la deturnarea către o masculinitate fie dominatoare, fie marcat frustrată (Albany al Iulianei Ciugulea, partenerul conciliant şi depăşit de comportamentul propriei jumătăţi). Ce-i drept, această confruntare cu "celălalt sex" din noi înşine mai puţin valabilă în privinţa interpretelor lui Regan şi Goneril: Daniela Nane, Maria Obretin, Irina Ungureanu şi Mihaela Mihăescu sînt, structural, modele ale femeii fatale/femeii ingenue, iar personajele lor există prin punerea în ecuaţie a atributelor lor de gen. O ecuaţie în care rolurile sociale de gen îşi au importanţa lor, în cîntărirea aportului prestabilit între femeie ca factor al răului şi bărbat ca victimă, într-un final, al malversaţiunilor lor.
Acestea sînt lucrurile care fac din Lear-ul de la Bulandra un puternic şi disputabil experiment teatral, în care jocul sexualităţii şi lupta actriţelor cu propria identitate de gen devin cel puţin la fel de importante ca însăşi interpretarea regizorală propriu-zisă a textului shakespearian. O interpretare în care partiturii Marianei Mihuţ îi revine rolul cel mai greu, responsabilitatea - pe care numai ea şi-o putea asuma - a unui întreg spectacol, a acestei istorii despre autoamăgire, valori morale şi materiale, prietenie, dragoste şi loialitate. Sînt, în Lear, actriţe care mută suflete - Andreea Bibiri în Edgar, Virginia Mirea în Kent, Valeria Seciu în Gloucester, ceva mai important decît orice avînt de originalitate interpretativă.
Sigur că Lear e un spectacol în totalitate marca Andrei Şerban, cu bunele şi relele acestui brand: incredibile performanţe actoriceşti, exploatînd neconvenţional şi nu la prima mînă potenţialul interpretelor, aglomerare de semne şi metafore, o aplecare spre grotesc sau tuşe foarte şarjate şi, mai ales, spre naturalism (excesul de sînge curgînd în valuri şi morţi transmise în direct, într-o epocă în care privitorul e deja vaccinat de artezienele de carnagiu din filmele cu Bruce Lee - cinematograful a schimbat, între timp, mijloacele teatrului la fel cum fotografia a provocat arta figurativă), tranşarea apriorică a binelui şi răului, a autenticităţii lui Lear şi maleficului lui Regan şi Goneril. Şerban aparţine generaţiei de artişti ai teatrului total, iar spectacolul spre asta şi aspiră. Poate că şi izbuteşte.