Între muzeele mici ale Parisului, Jacquemart-André poate fi considerat, pe bună dreptate, un giuvaer. Îndărătul faţadei second empire, de pe Bulevardul Haussman, ai prilejul de a afla, armonios împletite, o preţioasă colecţie şi o istorie captivantă.
Acest muzeu este rodul alianţei dintre un bancher protestant avut, Edouard André, şi o artistă de origine modestă, Nélie Jacquemart. Cei doi s-au întîlnit în 1872, cu prilejul comandării unui portret; nouă ani mai tîrziu se căsătoreau, inaugurînd, astfel, povestea unuia dintre primele muzee private. Curios este că, odată măritată, doamna Jacquemart a renunţat la pictură, cu toate că soţul îi făcuse surpriza unui vast atelier, construit în secret în timpul lunii de miere. Preocuparea de colecţionar a înlocuit însă, din fericire, elanul artistic discutabil; în chip simetric, cariera militară a lui Edouard André a fost curmată de interesul pentru artă şi de achiziţionarea revistei Gazette des Beaux-Arts.
Interesant este şi felul în care s-a distribuit gustul celor doi colecţionari. Nélie, de exemplu, manifesta neîncredere în faţa artei recente, dovadă clauza testamentară ce prevedea ca orice operă achiziţionată după moartea ei să nu depăşească anul 1811. Un zvon maliţios punea această rezervă pe seama confruntării dezavantajoase cu propria pictură, ce ar fi amintit vocaţia ratată. Printr-o fericită compensare, ei i se datorează prezenţa celor mai frumoase piese de Renaştere italiană şi a colecţiei - cea mai bogată din afara Italiei - de sculptură toscană. La rîndul său, Edouard prefera mai curînd arta franceză, pe care o căuta aproape exclusiv la licitaţii, spre deosebire de soţia sa, care, amatoare de călătorii în străinătate, prefera să cumpere direct de la furnizori sau din anticariate.
Muzeul nu cuprinde mai mult de două etaje; între ele, la capătul grădinii de iarnă, se află o elegantă scară spiralată, în caja căreia a fost transpusă fresca lui Tiepolo din villa Contarini. Traseul începe cu salonul roşu, în care se află pictură de secol XVIII: două vedute de Canaletto, iar deasupra lor, două naturi moarte de Chardin, reprezentînd - cum era firesc în casa unui connaisseur - atributele artei şi ştiinţei.
Tot aici ţi se înfăţişează şi pictura agreabilă a rococoului francez (Boucher, Vigée-Lebrun sau Jean François de Troy) aşezată într-o relaţie fluidă cu exponatele din încăperile următoare: busturi, tapiserii, mobilier, porţelan chinezesc sau decoraţiuni bogate. Piesa de rezistenţă a parterului este însă biblioteca. În lipsa cărţilor, în această sală vizitatorul are parte de spectacolul celor trei pînze de Rembrandt, dar şi a celor pictate de Van Dyck, Frans Hals sau Joshua Reynolds. Tot aici, într-o bună comuniune, au fost aşezate porţelanurile franţuzeşti şi nemţeşti, dar şi artefactele egiptene.
Etajul pare să fie o altă lume. Aici, îndrăgostită de Florenţa, Nélie Jacquemart a încercat să recompună un crîmpei din atmosfera Renaşterii timpurii. De altfel, suita încăperilor "atmosferice" se pliază tocmai pe structura unui palazzo florentin. Intrăm mai întîi în galeria de sculptură, amenajată chiar în atelierul de altădată, unde ne întîmpină aproximativ 200 de piese, de la obiectul autonom - statuete, busturi - şi pînă la fragmente de portal, coloane sau steme heraldice. Între exponatele valoroase se află, de pildă, un bust de prinţesă lucrat de Francesco Laurana, o teracotă de Luca della Robia, reprezentînd o Fecioară cu Pruncul, sau un relief în bronz atribuit lui Donatello.
Nucleul colecţiei de pictură italiană este aşa-numita "galerie florentină", următoarea în circuitul muzeului. Pe lîngă un număr de panouri - cu subiectul, atît de drag florentinilor, Madonna col bambino - pictate de Perugino, Baldovinetti şi Botticelli, avem privilegiul de a vedea o pictură de o rară frumuseţe. Cea mai spectaculoasă achiziţie, pentru care Nélie Jacquemart a ajuns tocmai la Londra, şi cea mai celebrată din întreg muzeul: un panou mic, de Paolo Ucello, cu Sf. Gheorghe ucigînd balaurul, ce evocă deopotrivă universul legendei şi lucirea de ametist a goticului internaţional.
Ultima încăpere a etajului a fost destinată ambianţei veneţiene. Sub plafonul pe care a fost transferat un grisaille de mîna lui Girolamo de Santa Croce, privirea se roteşte peste cîteva tavole pictate de Andrea Mantegna, Giovanni Schiavoni, Carlo Crivelli, Carpaccio sau Giovanni Bellini. Elementul comun, în această diferenţiere stilistică şi geografică, este cronologia, întrucît regăsim, de la un capăt la celălalt, aceeaşi eră, proaspătă, a Quattrocento-ului.
După moartea lui Edouard, în 1894, Nélie a continuat să amplifice patrimoniul muzeului. Titulatura acestuia - Jacquemart-André - a fost stabilită în testamentul deschis în 1912. Tot aici se află şi o elocventă însemnare: "Aceste colecţii şi aranjarea lor au fost scopul studiilor mele, lucrările mele şi-au lăsat aici, deopotrivă, amprenta... Sper că ele vor servi studiilor celor devotaţi artei şi istoriei ei".