Jocul de cuvinte din titlu nu exista şi în titlul romanului lui Antonio Pennacchi, după care a făcut Daniele Luchetti filmul. Acela se numea Il Fascistocomunista, adică un fel de struţocămilă. Două capete ieşite din acelaşi trunchi - spui după ce ai ieşit din sală, înviorat de povestea puternică a fraţilor Accio şi Manrico Benassi, urmărită pe parcursul a 15 ani. 15 ani de luptă ideologică şi pasională care duc la o concluzie implacabilă: prea puţine lucruri pot eroda dragostea de frate.
Filmul lui Daniele Luchetti este încă din start plin de vitalitate şi de bun-simţ graţie scenariului, decupajului şi abordării regizorale. Actorii sunt pregnanţi fără a face un pas înainte în mod ostentativ, replicile sunt nimerite şi aparatul de filmat alert, urmărind personajele în mişcare naturală. Toate aceste elemente sunt legate de fapt de o maioneză foarte eficientă - de spiritul italian, de verva, nervul şi neliniştea latinului. Se spune lucrurilor pe nume, se ridică vocea, se strigă şi se trânteşte.
Luchetti mizează - şi bine face, pe doi actori tineri cărora le-a şi făcut pârtie cu acest film: Elio Germano şi Riccardo Scamarcio. Planul doi e asigurat de un solid contingent de actori cu experienţă, dintre care se detaşează Angela Finocchiaro, în rolul mamei obosite de interminabilele certuri din familie, cocoşată de sacoşe, dar capabilă să ardă oricând o sacoşă-n cap fiului fascist care o face de minune.
Faptul că filmul ajunge rapid la spectator se datorează mai puţin implicaţiilor sale politice - dintre cei doi fraţi, unul e comunist, celălalt aderă la fascismul tardiv post-Mussolini -, cât implicaţiilor umane, pentru că totul se rezumă de fapt la o competiţie între fraţi. Dacă fratele mai mare ar fi fost fascist, al doilea ar fi devenit comunist din spirit de contradicţie (de fapt, din prea multă dragoste faţă de fratele său).
Tabloul politic delimitează maturizarea acestor tineri, dezvoltarea lor într-un mediu care nu le dă prea mari şanse de reuşită, permeabilitatea la idei nocive pe care le-o dă societatea. Intriga afectivă - căci băieţii iubesc aceeaşi fată -, dă mai multă culoare acestui film şi-aşa animat şi credibil.
Mio fratello è figlio unico are o sinceritate care trece extrem de uşor ecranul şi puterea de a spune clar şi răspicat exact ceea ce vrea să spună. Onestitatea cred că e principalul său atu. (Ca o coincidenţă, ziua când am scris acest text - 26 iulie 2008 -, este ziua de naştere a lui Daniele Luchetti.).
Mio fratello è figlio unico / Fratele meu este fiu unic - 2007, regia Daniele Luchetti,
cu: Elio Germano, Riccardo Scamarcio, Angela Finocchiaro, Anna Bonaiuto, Luca Zingaretti.