Scrisoare deschisă în sprijinul Institutului Cultural Român din New York

Atacurile pe care de o vreme le lansează împotriva Institutului Cultural Român din New York publicaţia în limba română New York Magazin (director Grigore L. Culian) se nutresc din vituperanţă ad hominem, vituperanţa din rea-voinţă, iar reaua-voinţă - din fanatismul opiniatru al scandalagiului cu sistem. Folosind un limbaj mediocru prin stil dar superlativ la răcnet, aceste intervenţii quasi-verbale manipulează realitatea cu păşunismul altor plaiuri şi timpuri. În vreme ce, în ultimii ani, ICRNY a contribuit masiv la exportul cultural românesc pe piaţa americană, atacurile unei publicaţii modeste ca NY Magazin trebuiesc puse la locul lor: acela al miriadei de publicaţii ale diasporei - al oricărei diaspore - care, obscure şi exasperate de propria-i irelevanţă, întreţin nostalgia ţărişoarei de origine, limba nepieritor înlemnită, fetişurile fals-culturale şi bucătăria tradiţională a naţiei. Deloc singular în atari practici, NY Magazin contribuie la intensificarea nombrilismului românesc, la ghetoizarea diasporei româneşti din America şi la irelevanţa culturii române în Statele Unite. Aceste atacuri au prea puţin de-a face cu - să-i spun "cultură" ar fi inexact - ca să le imput semidoctismul de întreţinere. Ceea ce ele încearcă este să creeze capital politic în România şi să destabilizeze Institutul Cultural Român; ele îi atacă direct pe D-na Corina Şuteu (Directoarea ICRNY din 2006), pe dl. H-R. Patapievici (Directorul ICR) şi pe adjuncţii săi, D-na Tania Radu şi dl. Mircea Mihăieş. Preluate de medii din ţară ca Evenimentul zilei online, Antena 3 online şi de mai multe bloguri, între care cele ale lui Ion Iliescu şi Andrei Bădin - cel din urmă, irelevant cultural - atacurile din NY Magazin distorsionează, acum, evenimentele legate de expoziţia "Freedom for Lazy People" de la ICRNY. În treacăt fie spus, reuşitele certe ale ICRNY sînt nemenţionate: festivalurile de film românesc de la Tribeca Cinemas din 2006 şi din 2007, Retrospectiva filmului românesc de la Lincoln Center, piesele de teatru ale Gianinei Cărbunariu ori ale Savianei Stănescu, popularizarea activităţii Ninei Cassian, a lui Andrei Şerban, Andrei Codrescu sau Norman Manea, concertele susţinute de muzicieni români şi americani, multele expoziţii de artă plastică - şi atîtea altele, toate acestea sînt ca şi cum n-ar fi fost. Deci, ca şi cum n-ar mai fi fost.

Ceea ce îi deranjează pe cei asociaţi publicaţiei NY Magazin - deşi, dintre aceia, dl. Robert Horvath era gata deranjat - este orientarea ICRNY către publicul american, şi nu către modeştii scriitori amatori care îşi găsesc publicul şi izbăvirea în casele de cultură ale diasporei româneşti. La ICRNY acum se vorbeşte englezeşte, aşa, ca să ne înţeleagă şi alţii, anume aceia pentru care româna nu este limba dintîi şi cea pe de urmă - aceia în beneficiul cărora ICR, conform misiunii sale, cheltuieşte fonduri din bugetul statului. Nu altfel procedează Goethe Institut, L'Institut Français ori El Instituto Cervantes, institute prestigioase care exportă cultura ţărilor lor către ţările în care activează şi în limbile acestora din urmă. Misionarismului marilor culturi i se opune nombrilismul publicaţiilor obscure, NY Magazin de pildă. Faptul că, azi, ICR încearcă să emuleze acţiunea culturală a institutelor menţionate, mi se pare de bun augur; mi se pare, de fapt, a fi singura atitudine raţională în privinţa exportului cultural. Renunţînd la strategiile minore ale fostei Fundaţii Culturale Române, fără să cosmetizeze populismul hei-rupestru al ex-Preşedintelui Iliescu şi acţiunile sale de mare concentrare demografică - mineriadele, de pildă - actualul ICR e o instituţie îndreptată către celelalte culturi, cărora încearcă să le facă mai bine cunoscută cultura română. Cunosc bine activităţile ICRNY din ultimii zece ani şi pot spune că actuala direcţie le este superioară celor precedente, iar vizibilitatea culturii române în America este, cert, mai mare decît în trecut.

Motivele atacurile împotriva ICR şi interesele politice pe care acestea le servesc sînt prea bine cunoscute pentru a le repeta aici. Ajunge să repet trei din numele celor care au sărit deîndată în ajutorul celor de la NY Magazin: Ion Iliescu, Nicolae Văcăroiu, Augustin Buzura. Acestei încercări de a repara, fie şi parţial, eşecul, de anul trecut, al celor 322, trebuie să i se reziste. Şi trebuie deoarece cultura română are mult mai multă nevoie de actualul ICR decît de cei 3 sau 322.

Într-unul din cele mai dure texte ale literaturii române clasice, "Povestea unui om leneş" a lui Ion Creangă, leneşul e dus la spînzurătoare de graţioşii săi consăteni. Cînd leneşul acela nu supăra pe nimeni, la ce e bună o aşa cruzime? De ce să-l spînzure? Pur şi simplu pentru că era leneş.

Consăteni: we need freedom for lazy people!


(Călin-Andrei Mihăilescu
Prof. universitar, dr.
University of Western Ontario
London, Canada)