În septembrie 2006, stăteam pe plajă la Mangalia şi vorbeam cu Doru Mareş despre două "descoperiri" foarte plăcute în materie de literatură contemporană - Cristian Neagoe şi V. Leac - la Gala HOP (dialogul a apărut şi pe LiterNet preluat din Observator cultural). Iată-mă acum, doi ani mai tîrziu, în nostima postură de a scrie de ce Dostoievski nu e criminal, deşi a scris Crimă şi pedeapsă, şi de ce pe Neagoe ce scrie în Fres nu-l face un drogat periculos pentru diplomaţia românească.
Întîi de toate, nu ştiu ce-o fi zis Andrei Bădin despre gestul nostru, însă premiul dat de Observator cultural, împreună cu Teatrul Imposibil din Cluj, privea un actor, Cătălin Babliuc, şi interpretarea scenică dată de el textului lui Cristian Neagoe. Interpretare care presupunea investigarea, cu mijloace teatrale, a unui tip de limbaj încă străin (atunci mai mult decît acum) universului spectacular românesc. În contextul unui concurs de actorie, Babliuc a avut curajul abordării unui experiment literar, mergînd de la grafia asumată de comunicarea pe internet (pentru amatori: textul a fost publicat de revista online Tiuk şi se găseşte încă acolo) pînă la postularea unei identităţi narative borderline, inteligent construită. Dacă Babliuc s-ar fi dovedit, în aceşti doi ani, a fi un actor prost, mi-ar fi părut rău de premiul dat, la fel şi dacă Neagoe ar fi scris alte texte dovedit proaste. Că nişte tovarăşi exploatează un text literar pentru a emite consideraţii despre ce face autorul lui la dînsu-acasă chiar nu văd de ce ar da cuiva dureri de cap. De ce e Fres literatură? Adevărul (după cum zice Juli Zeh, o scriitoare pe care aceiaşi tovarăşi ar putea-o acuza, în aceeaşi logică, de aceeaşi dependenţă de droguri, de vreme ce scrie despre aşa ceva într-una dintre cărţile ei, ba şi de hermafroditism, căci naratorul ei e un bărbat) e un contract semnat inconştient de şase miliarde de cetăţeni ai planetei; literatura e şi ea o convenţie, semnată nu de şase miliarde, dar de vreo cîteva sute de milioane de cititori (din care ziariştii Antenei 3 nu fac, evident, parte), altfel parcă văd c-o să-l judecăm pe Attila Bartis ca ucigaş de guguştiuci, pe Stendhal, ca trădător de patrie, iar pe Adrian Păunescu, să-l chiar credem în amorul lui pentru conducătorul de partid şi de stat. Chestiune de bun-simţ: Fres a fost publicat de o revistă, ca o creaţie literară, şi acceptat ca atare de comunitatea cititorilor, care, dotaţi cu un alt tip de imaginaţie decît jurnaliştii de la "Sinteza zilei", nu şi-au pus întrebări asupra relaţiei de dependenţă dintre narator şi autor. Că ziarul Cancan publică o cohortă de poze cu Cristi Neagoe vorbind la telefon şi succesive faţade de clădiri, însoţindu-le de un "articol" despre ce-au băut şi cum şi-au petrecut noaptea el şi Corina Şuteu, asta ţine de lipsa estivală de ocupaţie şi subiecte a presei de scandal - bănuiesc că se vor găsi unii să dezgroape vreun alt text al lui Neagoe drept dovadă a ocupaţiilor lui promiscue cu doamne mai în vîrstă pe vremea cînd frecventa liceul.
Nici despre raţiunile subtile ale actualei campanii întreprinse de o "anumită parte" a diasporei româneşti în contra ICR New York nu ştiu ce va fi zis Andrei Bădin, ştiu în schimb că butoiul cu pulbere trebuia să explodeze la un moment dat. De cînd conduce ICR New York, Corina Şuteu a schimbat cu 180% orientarea instituţiei, de la clasicele "servicii de susţinere identitară" a emigranţilor inadaptaţi în societatea americană şi rupţi de România contemporană la promovarea acelor "produse"-creaţii ale artei de azi care chiar rezonează cu interesele culturale din Statele Unite. Doamna Şuteu a pus pe picioare o strategie de marketing care chiar funcţionează, care implică organisme americane şi dă vizibilitate culturii româneşti într-un mediu extrem de competitiv, o piaţă care pînă la venirea ei nu exista pentru România. O strategie care a modificat radical componenţa de public de la evenimentele din clădirea de pe 3rd Avenue, cu precădere elementul românesc - de la nostalgici la personalităţile active ale diasporei.
Sigur că, eliminaţi din acest joc care le dădea sentimentul importanţei, naţionaliştii paseişti au proiectat-o pe Corina Şuteu în duşmanul lor de clasă. Şi au găsit loc de întors pe o temă la care şi Statele Unite, şi România (uneori, cînd îi convine) reacţionează - antisemitismul. Aceleaşi personaje se întrebau, retoric, acum un an, dacă spunînd "Fuck you, Europa!" Nicoleta Esinencu vrea să fută şi femeile Europei...
S-a spus tot ce se putea spune despre iniţiativa de a da iarăşi pe mîna lui Adrian Păunescu problema reprezentării internaţionale a culturii autohtone (după scandalul cu Bienala de la Veneţia). Problema e doar dacă eforturile îndîrjite ale cîtorva oameni rău-intenţionaţi pot duce la dărîmarea unei instituţii pe care eforturile altor oameni nu pot nici visa s-o facă mai bună. Iar asta s-ar putea chiar întîmpla, avînd în vedere că România nu are o strategie coerentă de susţinere şi promovare a culturii contemporane, iar ICR New York face ce nici un alt Institut Cultural Român nu se-ncumetă, într-un gest de excentricitate de-a dreptul "suspect". Altfel, nu văd de ce epistolele unor anonimi de la New York ar naşte mai multe griji Senatului decît scrisorile deschise ale unor scriitori recunoscuţi de origine română din Germania, iar o zvastică pe un ponei de 10 cm, strigăte mai ultragiate decît afirmaţiile unui intelectual de rasă la adresa "evreimii mondiale", rostite sub chiar acoperişul ICR Bucureşti. Eu încă mai sper că ţara noastră dragă reacţionează şi la altceva decît mîrlănia pusă în slujba linşajului, atacurile la persoană şi datul din coadă al sconcşilor emoţionaţi de amintirea Cîntării României şi a literaturii actualului şef de comisie senatorială.