Se întîmplă, iată, ca un biet ponei să inflameze spiritele. O jucărie mică, roz, cu o svastică aplicată în partea dorsală: prezenţa ei în cadrul unei expoziţii organizate de ICR New York îl transformă, brusc, pe Adrian Păunescu în anchetator-şef. La cererea lui Nicolae Văcăroiu, Comisia pentru Cultură a Senatului va analiza cum periclitează poneiul imaginea României în lume.
Nu mi-este foarte clar ce poate face, în mod practic, respectiva comisie în legătură cu activitatea Institutului Cultural Român. Situaţia aminteşte cumva de cea din 2005, cînd proiectul lui Daniel Knorr, European Influenza, ales să reprezinte România la Bienala de la Veneţia, a suscitat nemulţumiri şi a dus la interpelări şi luări de poziţii în Parlament. Atunci, ca şi acum, o serie de personaje mai degrabă incompetente la nivelul criticii de artă, au simţit, în virtutea faptului că erau "aleşii neamului", nevoia să-şi dea cu părerea despre un fenomen pe care cel mai probabil nu-l înţeleg. Dacă ne uităm, spre exemplu, la componenţa Comisiei pentru Cultură a Senatului, vedem, laolaltă, promotori ai unui naţionalism mediocru şi indivizi pseudocompetenţi în toate şi nimic. Sau, cel mult, competenţi în unele domenii, dar în nici un caz în critica de artă, în managementul cultural, în PR ori în politici culturale. Ştim cum a reacţionat Adrian Păunescu atunci cînd Dilema a publicat faimosul număr tematic dedicat lui Eminescu. E uşor să ne imaginăm ce poziţie va lua, în numele aceloraşi vorbe goale pe care le expune mereu cu un patos din ce în ce mai obosit(or), în cazul scandalului de faţă.
Pînă la urmă, nici Corina Şuteu ori Horia-Roman Patapievici, nici Păunescu & Co. nu trebuie să ofere o definiţie a artei sau să stabilească criteriile estetice cărora le corespunde ori ba poneiul cel roz. Dezbaterea suscitată de ponei, în contextul celuilalt scandal, legat de ICR Berlin şi de numele lui Sorin Antohi şi al lui Andrei Corbea-Hoişie, are darul de a scoate la iveală tendinţele naţionaliste şi conservatoare ale unei bune părţi a societăţii (culturii) române şi, în acelaşi timp, ambiguitatea jenantă prezentă adeseori de cealaltă parte.
Dincolo de ponei, se află faptul că indivizi precum Păunescu şi Mihai Ungheanu (om de bază în redacţia Luceafărului de dinainte de 1989) încearcă să îşi aroge, în continuare, dreptul (pe care ei însă îl văd ca pe o obligaţie - aici este problema, de fapt) de a ne explica ce e românesc şi ce nu, ce are voie să existe şi ce nu în cultura română. Dincolo de ponei, se află sistemul de valori, produs şi reprodus, cu frenezie parcă, de nişte oameni şi instituţii care, paradoxal, şi-ar pierde raţiunea de a exista pe plan cultural şi politic într-un peisaj al diversităţii. Dincolo de ponei se află însă şi standardele duble aplicate uneori de intelectualii publici de la noi, în funcţie de preferinţe şi umori.
O dezbatere care ar fi trebuit să privească cel mult valoarea estetică a unor produse artistice şi, eventual, politicile culturale autohtone, în sens larg, este transformată, cu bună-ştiinţă, într-un scandal politic. Instituţiile mass-media care prezintă în modul cel mai părtinitor (şi fals pudibond) tot scandalul sînt cele grupate în jurul Partidului Conservator (Antena 1, Antena 3, Jurnalul Naţional). Acelaşi partid care se arăta cît se poate de dispus să înglobeze PRM-ul. Nu este deci de mirare că problema pentru unii o constituie, tam-nesam, nu ştiu ce fotografii cu Cristian Neagoe, purtător de cuvînt al ICR New York. Dacă nu ai ce să spui şi totuşi trebuie să spui ceva, recursul la nişte false valori funcţionează mereu: dă senzaţia că este vorba despre ceva cît se poate de serios, iar aparenta seriozitate maschează lipsa de argumente. Limba de lemn este din nou în vogă, doar că limba de lemn denotă, întotdeauna, o gîndire de lemn. Iar gîndirea de lemn este mai indecentă decît orice fotografie cu putinţă, pentru că încearcă să impună un cadru rigid şi anchilozat unui fenomen viu - în cazul de faţă, fenomenul artistic.
Poneiul cel roz, cît de kitschos şi infantil ar vrea unii să-l considere, dă seamă de faptul că sînt persoane care nu s-au oprit cu lecturile şi cu trăirile nici la Păunescu şi nici la Mihăieş. Din fericire. Dincolo de ponei se găseşte, în acelaşi timp, şi o cultură dezinvoltă, gata să critice şi să se autocritice, gata să se pună sub semnul întrebării, o cultură care nu ia nimic de-a gata şi pe care nu o poate modela nimeni în numele Neamului şi al Patriei ori în numele unei Tradiţii înţelese ca stat pe loc privind înapoi. Iar cei care încearcă să o stranguleze sînt oameni ce vin dintr-o lume de care, de fapt, am fugit. Şi fugim în continuare.