Tanga Project în Green Hours despre Freedom for Lazy People

Faptul că cei ce-şi fac veacul la Sinteza Zilei au gafat abordînd subiectul Freedom for Lazy People a ieşit treptat la iveală pe măsură ce scandalul devenise din ce în ce mai greu de suportat, iar Mihai Gâdea, Mircea Badea, Andrei Bădin, Victor Ciutacu, Radu Tudor şi Valentin Stan derapau serios în noroiul de pe marginea drumului, afundîndu-se şi înfundîndu-se în sofisme bazate pe percepţii şi raţionamente eronate. Crezînd că face faţă oricui, arta s-a încumetat la o plimbare în centrul comunei şi s-a trezit alergată prin bătătură de popă, primar, ofiţerul pompier, şi de vreo cîţiva ingineri, ajungînd, în cele din urmă, să fie siluită la umbra unor antene parabolice. Că gafa a fost impardonabilă o va dovedi, poate, chiar statistica audienţei, despre nucleul căreia (eminamente intelectual dacă e să îi credem pe realizatori) putem presupune că încet-încet se va dizolva, căci oricine este familiarizat cu cîmpul artei contemporane se va recunoaşte dezgustat de acest bîlci televizat. Dacă Gâdea & co. şi-ar fi căutat în trustul lor pe cineva care să-şi omoare timpul de lucru cu o minimă cercetare asupra fenomenului artistic, putem presupune că ar fi lăsat-o mai moale, descoperind că nu se pricep şi că, doar ca să mă refer la poneiul ştampilat, artişti internaţional recunoscuţi subminau artistic cripto-fascismul contemporan, prin chiar angajarea simbolisticii naziste. Amintesc în treacăt de expoziţia State of the Nation (2005) a artistului conceptual Hans Haacke, care în galeria Paula Cooper din New York a expus, printre altele, vulturul nazist.

Logic ar fi fost ca scandalul să înceteze imediat ce vreun nou subiect"de larg interes naţional" ar fi apărut pe sticlă. Era de ajuns şi un banal subiect monden mai "fierbinte". De altfel, imediat cum sinteziştii au plecat în vacanţă, Antenele au tăcut mîlc. Dar, din nefericire,"noaptea erorilor" continuă, şi tabăra cealaltă nu s-a putut nici ea abţine să nu atace cu mijloacele din dotare, adică cu o ironie pe care mi-aş fi dorit-o fină, dar care a ajuns la fel de grosieră ca cea a domnului Stan. Să recapitulăm: spectacolul Eu reprezint România începe cu un memorial al epilatului operat, normal, cum altfel, decît "în grup", continuă cu o parodie internautico-sms-istă ce voia să simuleze luările de poziţie pro-Sinteza Zilei, apoi cu un membru al grupului Tanga căruia i se ia piuitul, un video al cărui mesaj conţine de fapt o întrebare retorică (Is this obscene?) erijată în comentariu fără replică a imaginilor ce pun în balanţă joaca de-a artistul a lui Neagoe cu proletarele mineriade (blestemate şi sugestive imagini, care nu pot conduce decît la obţinerea unui răspuns unic), asaltul final asupra unei Românii roşii avînd în fundal un cîntecel proletar... şi cam atît. Aş spune, cam subţirel şi cam confuz.

Am recitit un review al Iuliei Popovici asupra proiectului Tanga, scris în urmă cu mai bine de un an. Autoarea insista asupra faptului că aceşti tineri se încăpăţînează să rămînă în afara sistemului (de teatru), sfidînd normele şi regulile după care se desfăşoară actul artistic. Trebuie să spun că Iulia s-a înşelat în acest punct: este o iluzie să crezi că ceva sau cineva îşi poate găsi un loc în afara sistemului. Te plasezi în afara sistemului atunci cînd decizi să faci avangardă în mijlocul pădurii, şi totuşi nici măcar atunci (oricînd rişti o amendă de la pădurarul Romsilvei). Dar altfel rămîi într-un joc de-a v-aţi ascunselea cu sistemul, pe care poţi încerca să îl fentezi, dar care te poate sancţiona cu marginalizarea atunci cînd te declari în afara lui. Şi pînă şi simplul fapt al existenţei acestui grup şi al acestui tip de iniţiativă se datorează doar sistemului pe care el îl critică, în lipsa căruia obiectul muncii s-ar aneantiza. Că lucrurile stau astfel mi-a confirmat performance-ul Eu reprezint România care s-a întîmplat în Green Hours joi, 21 august 2008. Şi iată ce am putut observa:

1. încercarea lăudabilă de a argumenta pentru dreptul la existenţă al manifestării artistice de tip avangardist-contemporan, eşuează prin lansarea ei într-un spaţiu ideologic călduţ burghezo-conservator, de unde nu mai demult decît acum 2 ani se profesa, prin stiloul lui Erwin Kessler, un atac de baionetă la fel de calomnios (oratoriceşte perfect, dar sofistic pînă la capăt) în paginile săptămînalului 22 - pe treptele căruia s-au instalat culisele performance-ului Tanga - asupra unuia din proiectele artistului contemporan Daniel Knorr, artist al cărui proiect din pavilionul României de la Bienala de la Veneţia din 2005 generase reacţii comparabile cu reacţiile generate de expoziţia de la New York. Dincolo de acest fapt, rămîne un semn de întrebare asupra tipului de public vizat: un protest real l-ar fi constituit, poate, asumarea riscului de a realiza acest performance în faţa porţilor Antenei 3 sau cel puţin într-o piaţă publică unde reacţiile publicului sînt imprevizibile, şi nu în mijlocul unui grup de prieteni şi partizani de la care te poţi aştepta doar la elogii prelungite.
2. aceeaşi eroare de plasament pe care o semnala Bogdan Ghiu în ultimul articol scris pentru LiterNet.ro pe tema ICRNY - adică undeva pe centura cîmpului cultural, unde arta devine prostituată sau, altfel spus, damă de companie - a oricărui individ care oferă preţul corect. Senzaţia mea a fost, însă, că de data asta arta a ieşit serios în pierdere: şi-a prestat serviciile, dar a rămas sedusă, înşelată şi neplătită, căci trecătorul neştiutor şi grăbit către Green Hours, care a asistat la şuvoiul de scoateri, introduceri şi reintroduceri succesive, va rămîne cu impresia că arta contemporană e un bullshit insipid, care nu are nimic de-a face cu analiza serioasă sau cu producerea de efecte palpabile în cîmpul social.
3. eroare de plasament şi din punct de vedere politic şi ideologic: la ce ar trebui să răspundă ironia exprimată prin expunerea unei Românii roşii, sau cea a uniformei de pioner îmbrăcată de unul din membrii Tanga (lăsînd la o parte faptul că mulţi dintre membrii acestui grup nu au apucat să fie nici şoimi ai patriei) cît timp, reamintesc, calomnia sinteziştilor nu a avut nimic roşu în ea decît, cel mult, roşul unei cupole de circ? Membrii grupului Tanga, prea tineri, poate, ca să îşi dea seama, au presupus de la început ca fiind adevărată o chestiune care trebuia să fie abia demonstrată. Premisa de la care au plecat a fost că tot scandalul acesta este vorba despre clash-ul dintre ideologii, că au de luptat împotriva stîngiştilor, comuniştilor, roşilor, etc, şi, prin urmare, gruparea lor automată de cealaltă parte a baricadei. Confuzie, aşadar, care ne-a costat, însă, un deranjament intestinal produs de amintirea hidoasă a politicienilor analfabeţi într-ale ideologiei, survenită într-un cîmp care se luptă să-şi obţină autonomia.
4. în sfîrşit, nu pot să uit de gîndul hazliu - la conştientizarea căruia am ajuns la un moment dat - că totul se întîmplă ca într-o biserică neoprotestantă: display consistent (vervă retorică, dans, convingere şi mărturie personală) - conţinut aproape nul. Miza însă nu a fost nicidecum exhatologică, ci una cu dimensiuni mult reduse - apărarea unui tînăr cu un talent artistic cel puţin îndoielnic.

Cu regret, trebuie să constat că şansa, pe care un scandal de tipul celui legat de la expoziţia de la ICRNY o oferă, este irosită. Fireşte, intenţiile Tanga Project de a realiza un manifest în favoarea liberei exprimări în sfera publică şi în cîmpul artei sînt de bun augur. Poate că aş fi fost mult mai optimist în privinţa urmărilor unui astfel de eveniment (dincolo de am venit, am văzut-băut bere-aplaudat, am plecat) dacă s-ar fi reuşit depăşirea dificultăţilor semnalate aşadar, dacă el ar fi survenit în urma unor analize şi reflecţii serioase. Să recunoaştem, bunăoară, necesitatea unei analize a condiţiilor sociale locale, a instituţiilor şi a vectorilor de putere care determină acordarea titulaturii de artist unor persoane, şi refuzarea ei altora (aşa cum s-a pus problema în cazul lui Neagoe). Sau pe cea a unei cercetări concentrate asupra modului de percepţie a obiectului de artă în spaţiul românesc, a evenimentului artistic contemporan şi a genurilor sale novatoare şi, implicit, a unui set de definiţii ale lucrării de artă care să se adecveze condiţiilor socio-culturale şi politice ale lumii în care trăim astăzi (cred că lipsa unei astfel de iniţiative a generat întreg scandalul ICRNY). Aceasta este o sarcină pe care toţi cei implicaţi în cîmpul artei ar trebui să şi-o asume. Sper să am ocazia să revin asupra subiectului.