Problema este aceasta: sîntem dispuşi, da sau nu, să acceptăm că performanţa în zona artistică se măsoară după alţi parametri? Că "gustul popular" nu e cel mai bun indicator al valorii? Şi că reflexele naţionaliste, în artă ("Arta noastră!", "Nu asta e imaginea României!", etc.), sînt contraproductive, blocînd performanţa internaţională?
De fapt, "scandalul" din jurul ICR-ului prilejuieşte cîteva întrebări de bun-simţ: Cine decide valoarea?, Ce tip de produs artistic trebuie să exportăm? şi Ce ne interesează, pînă la urmă: atingerea scopului (a face să se vorbească, de bine, în ţările-gazdă despre România) sau ratarea lui din motive emoţionale (a exporta produse expirate, pe gustul unor nostalgici fără influenţă în afara cercurilor din diaspora)? Pragmatic vorbind, expoziţia de la ICR NY şi-a atins scopul: street-artiştii au fost remarcaţi în presa care contează (New York Magazine, nu New York Magazin!), iar unul dintre ei a primit chiar o comandă să lucreze cu un nume de top din zona performing arts (Bill T. Jones). Restul e o chestiune de gust.
Sper ca dezbaterea deschisă, involuntar poate, de expoziţia de la ICR NY să continue, chestionînd foarte oportun atît sensibilităţile parohiale, cît şi intervenţia politicului într-o zonă în care politicul poate fi doar obiect, nicicum subiect. În fond, expoziţia are un titlu premonitor...
* Vezi şi ideea delicioasă a Luizei Vasiliu, materializată în tricoul cu statement-ul alăturat!
