Nu departe de Montmartre, pe strada la Rochefoucauld, călătorul avizat are ocazia să treacă, din zumzetul contemporan al Parisului, într-o lume aparent bizară. Că această experienţă este destinată în mai mică măsură turistului obişnuit e uşor explicabil: nimic din faţada tipic burgheză a edificiului de la nr. 14 nu lasă să se întrevadă calitatea sa de muzeu. Este vorba, mai precis, de locuinţa de artist cel mai bine păstrată din întreg oraşul, care a aparţinut lui Gustave Moreau şi în care, actualmente, sînt păstrate aproximativ 1.200 de picturi şi 15.000 de desene. În cea mai mare parte, tablourile de aici, adică aproape toată opera lui Moreau, au rămas nevîndute sau neterminate; pictorul manifesta o tenace reţinere în faţa cumpărătorului, pretinzînd sume fabuloase sau refuzînd, pur şi simplu, tranzacţia. Sînt lucrări pe care le-a elaborat îndelung, vreme de 30 de ani, sau altele lăsate într-un misterios non-finit.
Chiar şi numai aceste puţine informaţii ar fi elocvente; să mai adăugăm o frază scrisă de Joris-Karl Huysmans: "artist unic şi extraordinar, un mistic închis, în centrul Parisului, într-o celulă în care nici cel mai mic zgomot al vieţii contemporane nu poate pătrunde". Solitudinea pare să fie, de altfel, fundamentul existenţei, dar şi al biografiei artistice a lui Gustave Moreau. Lipsită de evenimente semnificative, în afara unui fructuos stagiu italian, în care îl descoperă şi copiază pe Vittore Carpaccio, viaţa acestui artist se derulează tainic în casa pe o cumpără în 1852 şi care devine, treptat, un muzeu privat. Identitatea acestui spaţiu nu este un (fericit) accident post mortem; artistul şi-a petrecut ultimii ani sortînd şi clasificînd, făcînd inventarul obiectelor şi lucrărilor cu care intenţiona realmente să-şi alcătuiască propriul muzeu. Acesta capătă, astfel, dimensiunile "operei finale", osifică ansamblul viu al artei sale în perpetuă prefacere, devine un "testament". De altfel, nota de surpriză a însoţit deschiderea atelierului după moartea sa; pînă în acel moment, privat de contactul cu arta lui, publicul îl percepuse ca pe un pictor epic, de istorie. Narativitatea de început se decantase, însă, cu timpul, în arabescuri decorativ-simbolice, necunoscute - în mod curios - nici măcar apropiaţilor săi (precum Matisse sau Marquet).
La prima vedere, vizitînd acest loc, sesizezi o fractură între încăperile largi de la ultimele două etaje, destinate artei, şi interiorul burghez al locuinţei propriu-zise de la primul nivel. Odăile poartă încă amprenta fostului locatar, de la fotografiile înrămate şi pînă la cabinetul de lucru, cu biblioteca joasă şi biroul masiv, sau la masa de şah din dormitor. Totuşi, în acest teritoriu al confortului cotidian, prin zecile de desene, schiţe şi mici tablouri ce îmbracă literalmente pereţii, se prelungeşte cealaltă faţetă a casei: zona rezervată artei. Etajele ce îi revin acesteia, prin contrast, sînt mult mai ample şi mai luminate. La ultimul nivel a fost amenajat atelierul, care, deşi lipsit de aroma terebentinei şi a vopselelor proaspete, produce încă un puternic efect datorat, în parte, şevaletelor pe care - cumva provizoriu - sînt lăsate cîteva pînze, dar mai ales aparentei neorînduieli în care, pe cîte două-trei rînduri, sînt expuse tablourile. Aici sînt de găsit, de altfel, cîteva dintre lucrările faimoase: Jupiter şi Europa, Prometeu sau Unicornii.
De aici, coborînd pe scara spiralată - piesă esenţială în spectacolul locului - ajungi în marele salon. Prima impresie pe care o ai este de a te afla de-a dreptul înăuntrul unui tablou de Moreau; pretutindeni, în jurul tău, din podea şi pînă în plafon, vezi, una lîngă alta, pînzele maestrului. Efectul este impresionant; asistînd la o operă atît de unitară, ţi se pare că detaliile se amplifică la scara întregului şi invers. Ceea ce vezi şi te înconjoară - un panteon de vise ascunse, de zeităţi şi eroi biblici văzuţi prin vitraliul simbolismului - redevine, latent, laboratorul artistic de odinioară.
Între pereţii acestui edificiu te afunzi într-o atmosferă mistică. Este un tărîm privilegiat, aproape ermetic, ocupat de o reţea densă de fragmente din fiinţa artistului, de efluviile unei arte puternic literaturizate şi de spiritul decadentismului. Dincolo însă de articulaţiile rafinate ale acestui spaţiu, se distinge chipul artistului. Deşi el însuşi se ascunde îndărătul propriei opere, ocolind teme sau motive autoreferenţiale - poate cu excepţia tabloului Orfeu la mormîntul lui Euridice, pictat în 1891 -, muzeul său este, în schimb, un veritabil "autoportret".
Istoria ne-a lăsat cîteva rînduri notate de Gustave Moreau într-o seară din 1862: "mă gîndesc la moarte şi la soarta acestor lucrări şi compoziţii pe care le-am adunat cu atîta osteneală. Luate în parte, ele vor pieri; privite, însă, ca întreg, ele oferă o idee despre ce fel de artist am fost şi în ce ambianţă am ales să-mi trăiesc visele".
Cînd a murit, în 1898, casa şi colecţia au trecut, conform testamentului, în proprietatea statului. Primul director al Muzeului Moreau, de pe strada la Rochefoucauld nr. 14, a fost Georges Rouault, elevul preferat al artistului defunct.