Aşadar, meniul zilei de mîine va începe cu ultima producţie semnată de Radu Gabrea - Călătoria lui Gruber. Piersic Jr, Bleonţ, Răzvan Vasilescu, Iureş, toţi sînt bine prinşi în roluri. Călătoria din titlu nu e urmărită în mod direct, ea e reconstruită printr-un alt personaj, Curzio Malaparte, care are nevoie de serviciile lui Gruber şi trebuie să îl găsească în vremea deportării evreilor din Moldova. Mi-a plăcut în special modalitatea deloc ostentativă - doar sugestii, doar urme şi urmări - în care genocidul e prezentat în film. Va veni pe ecrane, merită văzut.
Şi Elevator, filmul lui Gabriel Dorobanţu, va fi prezentat mîine la Sfîntu Gheorghe. Doi tineri vor să facă sex, le e peste mînă să facă acasă, aşa că se îndreaptă spre un şantier. Aleg un lift, rămîn blocaţi acolo. Elevator e un film călduţ. Eu îl apreciez în special datorită modalităţii în care a fost creat - fără suportul cuiva, practic fără bani, din pasiune. Însă ca realizare artistică nu e extraordinar. Ratează tot ceea ce era important pentru disconfortul spectatorului în scaunul din cinema - senzaţia de claustrofobie, greaţa aferentă întîmplărilor din lift. Nefericit e şi epilogul pus de regizor după generic (aşa că nu plecaţi de la proiecţie înainte să se oprească filmul de tot), sfarmă plăcerea spectatorului de a fabula plecînd de la o situaţie lăsată deschisă. În schimb, filmul se echilibrează prin naturaleţea ultimei discuţii dintre tineri, cea despre experienţele lor amoroase anterioare şi despre dragoste în genere.
Război pe calea undelor va mai fi proiectat mîine aci. Pe acesta cred că l-a cam văzut toată lumea, fie la cinema, fie, în variantă extinsă, la televizor. Despre el am scris acum un an, şi după proiecţia de la Astra şi după ce a ieşit pe ecrane, nu mai insist acum.
Lemon Tree (Etz Limon, în original), coproducţie israeliano-germano-franceză, venea la Anonimul cu Premiul Publicului de la Berlin în buzunar. Cu toate că prezentarea filmului în catalogul festivalului nu promitea nimic interesant, am intrat cu sufletul deschis la povestea asta. Din păcate nu m-am putut bucura prea mult de starea asta. Filmul e neverosimil, vrea să ofere o imagine cu morală asupra conflictului israeliano-palestinian, printr-un exemplu particular, ori o situaţie politică şi socială atît de complicată precum aceasta nu prea poate intra pe un calapod atît de redus. Şi nu e neapărat asta problema, mi-a fost dificil să empatizez cu filmul şi la nivel restrîns, în relaţie cu situaţia prezentă pe ecran. Şi anume: livada cu lămîi a unei văduve palestiniene trebuie rasă de pe (supra)faţa pămîntului pentru că în buza ei şi-a ridicat o casă ministrul apărării din guvernul israelian. Chiar la graniţa cu Autoritatea Palestiniană! Ori ministrul voia neapărat să o termine psihic pe văduvă prin distrugerea livezii, şi atunci era necesar să îşi ridice locuinţa în proximitatea lămîilor - dar filmul nu merge pe această idee, ori pur şi simplu autorul, Eran Riklis, nu a găsit o metodă mai bună de a oferi cîteva exemple care să exprime absurditatea unui conflict deja bătrîn. Gestul ministrului e greu de înţeles, astfel că toată demonstraţia filmului devine deplasată.
Veţi observa că filmele de azi au definitivat partea inferioară a clasamentului. Recapitulînd competiţia Anonimul 2008, topul meu arată aşa:
1. Silent Light - o poveste superbă, în care Carlos Reygadas analizează dimensiunea spaţio-temporală din cinema şi dimensiunea morală a existenţei, în relaţie cu Bergman, Dreyer sau Tarkovski. Filmul e mai mult decît un simplu omagiu, e un dialog în care coordonatele maeştrilor amintiţi sînt revalorizate, nu doar pastişate.
2. It's Hard to Be Nice - o poveste care ştie să fie super-optimistă, fără a fi desuetă şi care, dintr-un plan personal, prin mici detalii, cu umor, construieşte o imagine relevantă a Bosniei de după destrămarea Iugoslaviei şi a Balcanilor în genere.
3. Boogie - filmul românesc al anului, despre viaţa de familie cu plăcerile, problemele şi tentaţiile ei.
4. Yumurta - un film turcesc interesant în primul rînd prin faptul că întreaga acţiune/dramă trebuie legată şi aşezată de spectator pe ecran. Un film contemplativ, de o ambiguitate motivantă!
5. Help me, Eros - un film taiwanez în care sînt rezumate cîteva dintre viziunile unor autori locali sau a unuia european care vorbeşte despre lumea lor (cînd mă refeream la Greenaway în comentariul de mai sus, către The Pillow Book voiam să trimit).
6. The Wave - un film didactic care devine deranjant atunci cînd îşi dinamitează propriul mobil, prin discreditarea profesorului care trebuie să predea lecţia filmului.
7. Lemon Tree - un film prea tras de păr în ceea ce prezintă pentru a putea fi luat în seamă ca parabolă.
Pentru final am păstrat grupajul de scurtmetraje intitulat Un bărbat urmăreşte o femeie. Cred că pentru tinerii noştri cineaşti (tineri nu neapărat ca vîrstă, ci ca practică), realizările scurte pe o temă dată vin perfect ca exerciţii de şlefuire a rostirii filmice. Per total, acest film-colaj nu e extraordinar. Însă el merită văzut pentru natura sa de exerciţiu, pentru promisiunile pe care le face. Toate povestioarele, par jocuri duse la capăt dintr-o suflare, însă nu toate reuşesc să lege o istorie semnificativă.
Dintre cele şapte scurtmetraje, cel mai mult mi-a plăcut Pierdut la spate, povestea regizată de Gabriel Achim. Un tip grăsun, bonom, are nevoie de o rapidă aranjare a părului, intră într-un coafor şi, printre mutriţe acre, una dintre angajate acceptă să-l ajute. În timp ce-i aranjează frizura, bărbatul se cufundă într-o delicată reverie erotică, în care coafeza era subiectul pasiunii sale. Coafeza începe să plîngă şi spune că toţi bărbaţii sînt nişte porci. Lacrimile fetei rămîn învăluite în mister: plînge fiindcă a fost părăsită de un bărbat care arăta precum personajul de aci, sau poate plânge tocmai fiindcă simte gîndurile celui pe care îl tunde.
Mi-a plăcut şi Dreamer, semnat de Paul Sorin Damian. E un vis noir cu trimiteri la Twin Peaks. Eroul poveştii îşi caută pereche între celebre femmes fatales naţionale şi internaţionale. Decupează pozele lor din reviste, le aşează pe perna vecină pernei sale şi începe să le viseze. Dar nu ajunge cu ele în faţa altarului. Şi filmul lui Ivo Baru e interesant. Un joc de seducţie între un oftalmolog şi o tînără, într-un local. Segmentul acesta se cheamă O nuanţă rară, o remarcă la adresa ochilor fetei.
Filmul lui Cătălin Leescu, Mariam, e bine gîndit din punct de vedere dramatic. E o problemă, simţim că e gravă, însă nu aflăm cu exactitate despre ce e vorba. Mie mi-a displăcut, însă, modalitatea în care Leescu povesteşte drama asta. O voce spune din off istoria fetei, în linii generale, însă cu un ton prin care vorbele respective par sentinţe poetice, unde cuvîntul "poetic" seamănă prea multă afectare. Poeziei verbale autorul îi caută un corespondent în imagine şi, astfel, totul se frînge sub greutatea manierismului vizibil pe ecran. Celelalte filme sînt destul de neinspirate, fie fiindcă se iau prea în serios - cazul Fetei de aur, o împletire artificială de muzică simfonică şi imagini în curgeri ritmate, fără dialog -, fie fiindcă sînt pur şi simplu banale - Trei al lui Ciprian Alexandrescu, sau Încă 5 minute al lui Paul Manolescu.
