Actori în spatele camerei - Festivalul Anonimul 2008

Anul acesta Festivalul "Anonimul" a inclus o reuşită secţiune în care filmele proiectate, scurtmetraje şi lungmetraje deopotrivă, aparţin unor actori deveniţi regizori. A trece din faţa camerei în spatele ei nu este un fapt nemaipomenit, aşa cum se întîmplă adesea şi invers, spre exemplu Kusturica a jucat neaşteptat de bine un rol important într-un film cu Daniel Auteuil şi Juliette Binoche, regizat de Patrice Leconte, La veuve de Saint-Pierre (2000), şi din cînd în cînd chiar regizori mari îşi bagă nasul sau coada preţ de cîteva secunde în filmul lor sau intră cu totul, ca Woody Allen. Noutatea nu vine de aici, frontiera dintre actor şi regizor este una permeabilă, ci din viziunea regizorală a actorului atras din spaţiul ultravizibil al scenei în cel discret, invizibil, dar mult mai complicat din spatele camerei. Să-i luăm pe rînd.

Gwyneth Paltrow regizează alături de Mary Wigmore un scurtmetraj, Dealbreaker (12 minute, 2005), alcătuit din momente hilare din viaţa amoroasă a unei femei, într-un crescendo ironic ce derulează confesiunea şi acumulează vertiginos eşecurile amoroase, în ciuda optimismului "victimei". De fiecare dată, ghinionista Fran înregistrează prompt defectul capital al partenerului, de la clasica ruinare a momentului romantic, la anticlimaxuri groteşti, nepotriviri de caracter exponenţiale, un fel de Sex and the City în 12 minute, fără plictisitoarele băşini erotice marca Cosmo ale "junelor" din serialul plus filmul amintit, ceea ce reprezintă o mică performanţă. Ce deosebeşte în mod benefic filmuleţul lui Paltrow de veneficul hilar al compendiului sexual mai sus amintit este ironia pe care o presară în dezvoltarea spre abnorm a detaliului infamant, exagerarea lui pînă la grotesc. Filmul ia proporţiile unui coşmar în care instantaneele rizibile ale aventurilor au ceva carnavalesc.

În schimb, Jennifer Aniston a ales registrul "serios". Filmul ei, Room 10 (18 minute, 2007), pune în contact o asistentă medicală, exasperată de relaţia cu soţul ei, cu o altă faţetă a relaţiilor conjugale, sub aripa morţii, însă departe de inefabilele love story-uri romeojulieteşti, fără pic de melodramă. Soţul îşi petrece ultimele momente la capul patului soţiei sale internate în spital la camera 10, sub îngrijirea acestei asistente exasperate de viaţa de cuplu. În scurtul răstimp dintre viaţă şi moarte, asistenta ascultă o poveste simplă despre dragoste nu aşa cum ar trebui să fie, ci aşa cum este, un test de rezistenţă în care principala virtute care uneşte este aceea de a nu părăsi camera, de a rămîne pe loc alături de celălalt. Resentimentul, neîncrederea, dificultăţile financiare, momentele de criză ale cuplului trec proba timpului prin această încăpăţînare de a rămîne la post, ca o santinelă. Ieşirea din spital prin uşi care se deschid repetat, în timp ce chipul asistentei se relaxează, se încălzeşte, este micul moment cathartic al filmului şi finalul său.

Cu scurtmetrajul său, Green Porno (10 minute, 2008), Isabella Rossellini plonjează în alt regn, pentru a explora sexualitatea încărcată de promiscuitate a viermilor, musculiţelor, melcilor, mantis religiosa etc. Scena sexualităţii, oricît de primitivă ar fi, include ictusurile ironice şi vocaţia pentru bizar a actriţei, care transportă rolul de femme fatale din Blue Velvet în alte regnuri, unde relaţiile de cuplu se pot termina cu o cină delicioasă avîndu-l ca unic fel pe partenerul conjugal. Folosind o recuzită de teatru de păpuşi cu care poveştile "libidinoase" aflate cu cîteva clase mai jos pe scara Darwin contrastează violent, Isabella Rossellini se joacă imaginativ de-a mama şi de-a tata.

Scurtmetrajul actorului britanic Joseph Fiennes, The Spirit (2007), are ceva din tensiunea maladivă a filmelor lui Zvyagnitsev, regizorul reuşind o pastişă cu note tarkovskiene a atmosferei pe care o degajă filmul rusesc pe acest portativ de sensibilitate. Din păcate, intriga şi restul sunt un pretext, avem un film exerciţiu de prestidigitaţie cinematografică şi nimic mai mult.

Intrăm în zona lungmetrajelor cu filmul lui Ben Affleck, Gone Baby Gone (2007), corect, previzibil pînă la un punct, însă cu subtilităţi într-o proporţie care face filmul interesant. Dispariţia unei fetiţe a cărei mamă cocainomană trăieşte o viaţă frivolă într-un anturaj dubios antrenează existenţa a doi detectivi particulari, un cuplu, pe panta unei tragedii a erorilor. În timpul investigaţiei, perspectiva asupra răpirii se schimbă cu viteza unui instrument de percuţie, nimic nu este ce pare a fi, însă nu aflarea adevărului constituie cea mai dificilă problemă, ci gestionarea lui. Tinerii se află în faţa unei dileme morale şi optează diferit, opţiune care-i va separa definitiv, iar regizorul sugerează prin final că alegerea pe care o face tînărul detectiv este una perdantă şi că rolul său de-abia începe. Fără a fi atît de radical ca The Pledge (2001) al lui Sean Penn, Gone Baby Gone ridică la fileu întrebări incomode, le izbeşte cu putere şi urmăreşte un timp o traiectorie aleatorie pentru care nu există un final stabilit. Morgan Freeman face un rol de excepţie în rolul unui poliţist care dă o altă traiectorie crimei, încercînd să îndrepte traseul destinal către ceea ce el consideră o reparaţie, o îndreptare a jocului de hazard al sorţii, însă Casey Affleck joacă în acelaşi registru "sonor", cu aceleaşi gesturi şi aceeaşi oboseală înşelătoare de narcoman din The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford (2007) al lui Andrew Dominik, impresie neplăcută de déjà vu. Ed Harris este acolo unde trebuie în rolul unui poliţist dur fără prea multe scrupule, debitînd ocazional moralităţi, prins şi el într-un joc funest. Nimeni nu rezistă acestui dictat al Moirei, dar, pentru o clipă, rămîi cu senzaţia că totul se află în mîna acestui tînăr detectiv de cartier, şcolit în cartier, dornic să facă dreptate, dar mult prea tînăr pentru ceea ce i se întîmplă.

Cu adevărat interesant este filmul lui Gael García Bernal, Deficit (2007), în ciuda unei perspective lestate ideologic a luptei de "clasă" păstrînd un sîmbure telenovelistic pe o partitură gen "om bogat-om sărac". Povestea este aparent simplă. Cristobal, fiul de 20 de ani al unei familii mexicane corupte, posesorul unei sore zvăpăiat-frivole, Elisa, în vîrstă de 17 ani, dă o petrecere hip-hop-istă la o casă de vacanţă a familiei. Ziua se încarcă electric cînd fiul servitorilor casei, de aceeaşi vîrstă cu Cristobal, află că a fost primit să studieze la Harvard, în timp ce o altă scrisoare oficială îl anunţă pe Cristobal că a pierdut această oportunitate. Este primul act al unei lungi serii de înfrîngeri, toate într-o zi mai lungă decît veacul, care prefigurează spectrul ratării. Eşecului profesional care schimbă raportul social de forţe i se adaugă cel sentimental, cînd idila încropită cu o frumoasă invitată este pulverizată de apariţia prietenei lui Cristobal. În faţa fiului risipitor se află culpabilitatea familiei din care provine pe cale de a sucomba financiar şi sora aflată în criză în urma unei supradoze de extasy. Petrecerea se sparge urît, cu o acuzaţie nefondată împotriva băiatului servitorilor şi într-o disperare care nu-şi găseşte alinarea. García Bernal a reuşit să creeze o tensiune din aproape nimic, aşa cum îi iese lui Julio Cortazar în povestirile sale, unde tensiunea se instalează pe nesimţite în mijlocul unui dialog aparent banal. Or, asta avem în Deficit, o agitaţie petrecăreaţă, fără noimă, puţin isterică, o veselie încordată cu nonsensuri adolescentine, aparteuri care ţes legături friabile, priviri, bruioane dialogale, replici aruncate peste umăr, încurcături şi ieşiri nevrotice, zgomot, mult zgomot şi hip-hop. În acest tumult gălăgios pare să-şi facă loc atracţia lui Cristobal pentru o fată frumoasă căreia îi face curte, deşi prietena lui rătăceşte undeva în apropiere încercînd să descopere hacienda unde are loc petrecerea. Este un joc cu focul prostesc, inutil, adolescentin al unui tînăr care simte că a pierdut, iar un soi de sunete stranii brizează aerul petrecerii ca nişte bătăi de gong. Bernal reuşeşte să transfere subtil această stare de confuzie anxios-delectabilă din registrul banalului într-unul grav, care acumulează cu fiecare cacofonie petrecăreaţă o sarcină malefică. Chiar după ce eşecurile anunţate prin lovituri de gong s-au consumat penibil, rămîi cu sentimentul că mai urmează ceva, poate mult mai rău, pentru care această petrecere nu reprezintă decît începutul. Dacă facem abstracţie de partitura sociologizantă identificabilă prin clişeu, filmul lui Bernal se construieşte cu o intensitate aproape nevrotică în abis.

Şi de data aceasta, Festivalul "Anonimul" a oferit un regal al filmului într-un peisaj care-i sporeşte atracţia, oferind propria cameră de rezonanţă.