Anonimul s-a făcut prea mare - Festivalul Internaţional de Film Independent Anonimul 2008

Festivalul Internaţional de Film Independent Anonimul tocmai şi-a consumat cea de-a cincea ediţie, între 11 şi 17 august 2008, în Deltă, la Sfântu Gheorghe. Şi nu cred că e foarte multă lume care să suspine de dor şi să se gândească cu jind la ediţia următoare. În cel mai bun caz, fenomenul Anonimul pare să fie scăpat de sub control: deşi numărul celor veniţi la Sfântu în perioada festivalului a crescut considerabil de la un an la altul, staff-ul (echipa adică) a rămas la fel de mic. În plus, dat fiind specificul locului, spaţiile de proiecţie şi cele din camping nu au putut fi extinse.

Imaginaţi-vă sute (chiar mii) de oameni înghesuindu-se mai întâi pe vaporul care duce spre Sfântu, şi-apoi ocupând orice colţ de sat în care se afla un pat sau în care puteai pune un cort. Imaginaţi-vă cozi nesfârşite la suc, mâncare, duş, toaletă şi o înghesuială de nedescris la împărţirea invitaţiilor pentru proiecţiile din cinema (Anonimul e mândru că spectatorii nu plătesc bilet şi că toate filmele din competiţie se dau şi în aer liber. Cu toate astea, se oferă invitaţii pentru proiecţiile din timpul zilei, pentru care potenţialii spectatori se calcă, literalmente, în picioare). Imaginaţi-vă că, în ciuda retoricii ecologiste practicate de organizatori (prin proiecţii speciale şi dezbateri), în camping, unde se adună în fiecare zi tone de gunoi, nu există containere separate pentru plastic, sticlă, hârtie, resturi menajere. Totul se aruncă de-a valma şi mi-e frică să mă gândesc unde ajunge. Un festival internaţional care se desfăşoară într-o rezervaţie a biosferei ar trebui, poate, pentru binele rezervaţiei, să adune cât mai puţină lume şi să se desfăşoare, eventual, în circuit închis (sau să nu se mai desfăşoare deloc).

Am scris deja atât de mult, şi n-am pomenit nimic de filme. Pentru că, în cel mai rău caz, nimeni nu pare să mai ia în serios acest festival. Nici măcar selecţionerul de anul acesta, Ludmila Cvikova, care declara într-un interviu că Anonimul nu e "festival în sensul tradiţional, ci e o vacanţă cu film", nici Irina-Margareta Nistor, responsabilă de selecţia celor 73 de scurt-metraje (amestecând animaţia cu ficţiunea), din care, dintr-o inconştienţă inexplicabilă, m-am încăpăţânat să văd 63 - cu maximă indulgenţă, despre doar 10 din ele aş putea spune că sunt bune sau foarte bune. Şi nici Miruna Micu-Berescu, directorul festivalului, care a cam lăsat adjectivul independent să se plictisească de unul singur printre film şi Anonimul (evitând astfel un Sundance autohton), şi a acceptat ca proiecţiile din fiecare seară să se deschidă cu producţiile jenante (uneori de-a dreptul groteşti) ale Happy Fish TV, o televiziune online dubioasă.

Până una alta, n-ar fi chiar aşa de rău dacă Anonimul ar fi doar "o vacanţă cu filme", dar anul acesta (şi e a treia oară când merg la festival), a fost o vacanţă cu filme foarte slabe, slabe, bunicele sau bune (doar câteva). Mai onest ar fi fost să se dea premii pentru cel mai prost film, cea mai proastă regie, cel mai previzibil scenariu, cea mai ridicolă interpretare - măcar juriul ar fi avut de unde alege. Aşa, era clar că Luz silenciosa al lui Carlos Reygadas (Premiul Juriului, Cannes 2007) va lua trofeul Anonimul, aflându-se, cu cele 2 ore şi 40 ale lui de tăcere, cadre lungi, sensibilitate şi veritabilă artă cinematografică, cu o clasă deasupra celorlalte 6 filme din competiţie. În chip ciudat, juriul (condus de Krzysztof Zanussi) nici măcar nu s-a mai obosit să formuleze o motivaţie pentru alegerea făcută. De asemenea, premiul pentru regie acordat lui Radu Muntean (pentru Boogie, un film delicat despre cumplita melancolie a maturizării) era o opţiune firească. Yumurta (r. Semih Kaplanoglu) a luat premiul pentru cea mai bună imagine (nimeni n-a prea priceput de ce), iar Die Welle (r. Dennis Gansel), un film bazat pe un caz real, care deconstruieşte tăios mecanismul de funcţionare al unei dictaturi, a primit cele mai multe voturi din partea publicului.

Însă premiul care a stârnit o perplexitate fără margini a fost cel al juriului, care a ajuns la Ali Suliman, pentru rolul, modest şi secundar, din Lemon Tree (r. Eran Riklis). Nu ştiu cum se face că domnul Ali se afla în Sfântu Gheorghe cu o seară înainte de decernarea premiilor - probabil că şi-au zis că dacă tot şi-a dat osteneala să vină de la capătul lumii lui israeliene până în Deltă, merită şi un premiu (deşi au existat alte performanţe actoriceşti cu mult mai bune în celelalte filme din competiţie).

Despre scurt-metraje nici nu mai scriu, vă recomand doar să căutaţi şi să vedeţi Alumbramiento, Porque hay cosas que nunca se olvidan, Poor Yorick, L'altra storia şi Catharsis.

În afara festivalului în sine, mărturisesc că mi-a fost bine la Sfântu: am mâncat chefal la grătar, am mângâiat arici, am salvat un căluţ de mare, am văzut eclipsa de lună şi cum se varsă Dunărea în mare. Însă am fost sufocată de mulţimea de oameni veniţi în sat, m-au enervat iarăşi cele 15 minute de artificii bubuitoare, moft stupid într-o rezervaţie naturală, (propun ca la ediţia viitoare ele să fie simulate pe calculator şi să urmărim, în cea mai mare linişte, nişte holograme proiectate pe cer). Am hotărât, împreună cu alţi amici, să nu mai venim la anul. În primul rând, pentru că festivalul, valoric vorbind, e aproape mort (aş putea striga, dacă mi-aş pune capul: "Anonimul a murit! Trăiască TIFF-ul!") şi-n al doilea rând pentru că Sfântu Gheorghe a ajuns un fel de Vama Veche a Deltei, iar Delta, săraca, are, din cauza circului de-o săptămână, foarte mult de suferit. Prefer să merg să mă bronzez în altă parte, să văd filme la alt festival şi să mângâi arici pe altă plajă. Şi, deşi ştiu că pe organizatori nu-i îngrijorează deloc absenţa mea viitoare (publicul va fi oricum din ce în ce mai numeros), măcar cormoranii, egretele şi porcii mistreţi vor fi scutiţi de prezenţa mea la ei acasă, ceea ce mă face să pot dormi liniştită.