Zanussi la Anonimul 2008

"Eu sunt bărbatul care umblă mereu în costum cu cravată, chiar şi pe plajă" - şi-a început Zanussi prezentarea la întâlnirea cu spectatorii de la Anonimul. "Dacă îmi veţi uita cumva numele, aveţi un reper sigur pentru a vi-l aminti: marca italiană de maşini de spălat".

Cineastul polonez ne este o veche cunoştinţă. A noastră, a cineaştilor şi a cinefililor români. A fost de mai multe ori în ţara noastră, i-au fost acordate titlurile de membru de onoare al UCIN şi Doctor Honoris Causa al UNATC. L-am întâlnit prin lume, la multe festivaluri, preşedinte de jurii (ultima oară în decembrie trecut, la Cairo) sau invitat pentru master-class. Cum vorbeşte (excelent) vreo şase limbi străine, abia mai pridideşte să facă faţă. Îi place să întâlnească oameni diferiţi, să schimbe idei, pentru că, toată viaţa, nu a făcut decât să încerce, prin filmele sale, o mai bună apropiere de înţelegerea naturii umane.

Profitând de întâlnirile, fie ele şi scurte, din pauza dintre filme, mi-am permis să evoc emoţiile mele, ale multora din generaţia mea (aceeaşi cu a artistului) din momentul descoperirii primului său film, Structura cristalului, în 1969, ale cărui întrebări m-au urmărit multă vreme, orice tentativă de a da un răspuns fiind descumpănitoare. Femeia care alege să frământe pâinea "de casă", la ţară, care nu recunoaşte, pe stradă, o mare vedetă ca Olbrychski, o fi mai fericită decât cei aflaţi în iureşul - aducător, ce-i drept, şi de succese - al oraşului? Aş putea continua cu Iluminare, Camuflaj, până la mai noile Viaţa ca o boală incurabilă transmisă pe cale sexuală sau Persona non grata. Cum am putea defini sensul vieţii, al integrităţii morale? Sunt interogaţiile unui cineast care a îmblânzit filosofia. "Deşi se petrec în medii diferite, în timpuri diferite, nu văd mari diferenţe între filmele mele - ne-a spus la Anonimul, unde a venit şi cu câteva fragmente din creaţiile recente, pentru o analiză pe text, ca să spun aşa. Am înotat mereu în acelaşi râu (...) Cum să-ţi construieşti viaţa, ce să faci cu viaţa ta, iată o nelinişte permanentă. Evident că nu am răspunsuri, îndeletnicirea aceasta ar fi şi prea didactică, prefer să las spectatorului libertatea de a medita. Fiţi siguri, însă, dacă aş cunoaşte răspunsul întrebărilor din filmele mele, aş trimite SMS-uri toată ziua. Lucrând, îmi limpezesc, totuşi, unele gânduri. Terapia aceasta este, însă, cam scumpă. Poate mai mult decât în oricare altă profesie, este foarte greu să te aduni după un eşec, să-ţi regăseşti forţele. Pentru noi, şomajul a ajuns o stare normală. Idealiştii nu au o viaţă uşoară în lumea noastră. (...) Ceea ce lipseşte lumii de azi nu sunt materiile prime, petrolul sau cărbunele, ci atenţia umană." Înţelegem că este vorba despre atenţia acordată altora, dar şi nouă, străinului din noi.

Cel mai recent film al său, Cu inima deschisă (îl va proiecta în premieră la Festivalul de la Roma, în octombrie 2008), şi din care ne-a prezentat un fragment, este o comedie cu tâlc: un oligarh rus, cardiac, are nevoie de o inimă nouă. Se oferă un candidat la sinucidere, dar cum junele se dovedeşte foarte stângaci, va trebui ajutat de gărzile de corp ale protagonistului. Cu rezultate neaşteptate, însă. "Am realizat filmul în coproducţie cu Ucraina, a trebuit chiar să importăm oligarhi de acolo, pentru că noi nu avem", ne-a spus, glumind, Zanussi. Nici condiţia noastră de europeni nu a scăpat observaţiei cineastului. "Marea problemă a continentului nostru este identitatea sa în viitor. Ştim cum arată visul american, dar care mai este, oare, acum, visul european?"