Dacă aţi vizitat Centrul "Georges Pompidou" din Paris, merită să mai zăboviţi prin zonă, prelungind trecerea în revistă a artei din secolul al XX-lea. Nu departe, se află Muzeul Picasso, instalat, din 1985, într-una dintre cele mai importante case particulare din zona Marais - Hôtel Salé, pe Rue de Thorigny, la nr. 5 -, construită în 1656 pentru Aubert de Fontenay, colector de impozite pe sare (de unde şi numele clădirii). Un edificiu fără excese decorative, pe alocuri cu finisaj voit rudimentar, dar cu o justă împărţire interioară. Sînt aici nu mai puţin de douăzeci de săli, în care recompui, desfăşurată, întreaga biografie a lui Pablo Picasso.
Mai toată lumea cunoaşte azi acest nume. De multe ori, cu inocenţă, el capătă echivalenţe stranii: pentru unii, de pildă, Picasso este expresia ultimă a artei, doar pentru că a fost creditat cu distrugerea vechii ordini figurative. Pentru alţii - care inventează titulaturi precum "Micuţa Picasso" -, artistul spaniol este o garanţie a desăvîrşirii şi a succesului. Mulţi însă îl percep numai pe cubistul Picasso, ignorînd că, de fapt, cubismul este doar o etapă, relativ scurtă, din evoluţia sa artistică.
Muzeul de pe Rue de Thorigny este locul potrivit pentru a scăpa de aceste supărătoare inadecvări. Descoperi astfel că prima sală expune opere din anii de tinereţe - mai cunoscuţi ca perioada albastră -, în care cromatica se leagă de o epocă de tristeţi, descurajări şi dificultăţi materiale. Sînt anii boemei din Montmartre. Apoi, perioada roz şi sala a doua: tematica alunecă spre lumea saltimbancilor, Picasso fiind un spectator asiduu al circului Medrano. Mai departe, în sala a treia, pătrundem în laboratorul Domnişoarelor din Avignon. În colecţiile muzeului, se află, ca un soi de passe-partout pentru acest tablou hipercelebru, mai multe studii intermediare şi desene preparatorii. Acesta este, de fapt, momentul istoric al rupturii violente de ordinea figurativă a imaginii. Urmează, în sfîrşit, cubismul, în sala a patra. Şapte ani, începînd din 1910, cu un adevărat program - analitic şi sintetic -, în care "chipul" artei este destrămat şi recompus. Fragmentarea, convieţuirea simultană a celor trei dimensiuni şi a acestora cu timpul, sacrificarea cromaticii, colajul. Pe scurt, o epocă intens creativă pentru Picasso şi crucială pentru arta contemporană.
O altă faţetă, mai aşezată, a biografiei sale artistice este perioada de după marele război. Ea este surprinsă în a şasea sală. Ceea ce numim "întoarcerea la clasicism" este, de fapt, o direcţie comună pentru pictura europeană în ansamblul ei. Pentru Picasso sînt şase ani, din 1918 pînă în 1924, în care se distanţează de mediul boem din Montparnasse şi frecventează, după căsătoria cu Olga Kokhlova, societatea mondenă. Este epoca în care redescoperă construcţia intelectuală a picturii - linie, disegno - şi în care reclădeşte imaginea fragmentată.
Mai departe, compartimentele muzeului, sacrificînd cronologia strictă, modulează etape şi ipostaze felurite. Ca de pildă, colecţia personală - vreo cincizeci de tablouri şi desene făcute de artişti pe care Picasso îi preţuia (Renoir, Cézanne, Henri Rousseau, Matisse, Miró, Braque etc.) - sau etapa suprarealistă, consumată între 1925 şi 1929. Mai există o sală - a cincisprezecea - dedicată elaborării tabloului Guernica şi ororii războiului civil spaniol. În acest traseu, în mare parte aşteptat, al pictorului Picasso, se ivesc dintr-odată încăperile în care sînt distribuite gravurile şi lucrările ceramice, vase sau platouri, dar şi veritabile alcătuiri sculpturale animaliere şi antropomorfe.
Muzeul a fost constituit pentru a lua în primire donaţia făcută în 1979 de moştenitorii artistului, la care s-au adăugat mai multe achiziţii. Miza declarată este conservarea unui corpus unic, alcătuit din cîteva mii de lucrări (pictură, sculptură, desen, gravură, ceramică), acoperind întreaga carieră a artistului, dar şi arhivele (100.000 de manuscrise şi 17.000 de fotografii) şi colecţia personală de artă primitivă, veche şi modernă. Este, într-un fel, o amplă operaţiune de muzeificare a unui mit.