Trentino - Tirolul de Sud, Italia. Cea de-a şaptea ediţie a Bienalei de Artă Contemporană - Manifesta (19 iulie-2 noiembrie 2008) catalizează, pentru prima oară în scurta ei istorie de numai 15 ani, nu unul, ci patru oraşe, practic, o întreagă regiune, de-a lungul axelor Brenner-ului (Rovereto-Trento, Bolzano-Fortezza), axe marcate de vestigii industriale. "100 miles in 100 days" - cum este alintat evenimentul pentru a-i conferi largheţe şi durată - presupune patru secţiuni curatoriate: Adam Budak - Principle Hope (Ex Peterlini - Manifattura Tabacchi, Rovereto); Anselm Franke/Hila Peleg - The Soul (or much trouble in the transportation of souls), desfăşurată la Palazzo delle Poste, Trento; Raqs Media Collective - The Rest of Now (Ex Alumix, Bolzano); şi Scenarios, un performance colectiv, instalat în Fortezza.
Zoom out. Contextul
Desemnat co-curator al Manifestei 6, alături de Anton Vidokle şi Florian Waldvogel, tînărul curator egiptean Mai Abu ElDahab defineşte Manifesta, în textul intitulat On How to Fall With Grace - or Fall Flat on Your Face, drept locaţie de testare în cîmp deschis a disecţiei proceselor lumii artistice, teste menite să ilustreze urgenţa unei noi conştiinţe socio-politice în comunitatea artistică. Dacă Manifesta 6 (după Rotterdam, Luxembourg, Liubljana, Frankfurt şi San Sebastian), a cărei formulă prindea, în 2006, chipul unei şcoli artistice experimentale, amplasată pe ambele feţe ale frontierei ce divide comunităţile Ciprului, a fost pusă pe tuşă cu doar patru luni înaintea inaugurării, sancţionată fiind tocmai pentru această ambiţie, cea de-a şaptea ediţie a bienalei nomade îşi priveşte teritoriul (cel puţin pe hîrtie) drept catalizator. Dacă în 2006 zona de conflict dintre greci şi turci - conflict ale cărui rădăcini sînt de identificat în 1974, odată cu invazia în Cipru a trupelor armate turceşti - a funcţionat ca obstacol, fără şanse de negociere (urmările fiind aproape catastrofale sub aspecte socio-politice şi chiar financiare), Manifesta 7 a încurajat deopotrivă artişti şi public să investigheze dialogul dintre civilizaţiile/culturile regiunii Trentino-Tirolul de Sud.
Zoom in. Principle Hope
"Expoziţia navighează printre dilemele principiului care ne modelează şi ne determină viaţa" - anunţă, încă din primele rînduri ale textului publicat în INDEX-ul Manifestei, curatorul austriac Adam Budak, în prezent director al Kunstahaus Graz. Două sînt cîrjele teoretice ale demersului său: prima sursă citată este Ernst Bloch, a cărui carte în trei volume, Das Prinziphoffnung (1953-1959), a fost editată de MIT Press în 1986 cu titlul The Principle of Hope. Potrivit lui Bloch, speranţa este un fel de dreaming forward, o virtute anticipatoare ce ne activează, un spaţiu imaginat; speranţa este privită şi de Bloch, şi de Budak drept o urgenţă, o emoţie militantă, un concept hibrid, un mediator între practică şi teorie. "Regionalismul critic", cea de-a doua sintagmă invocată de curatorul acestei secţiuni, este împrumutată de la arhitectul şi teoreticianul Kenneth Frampton, al cărui studiu publicat în 1983, "Towards a Critical Regionalism: Six Points for an Architecture of Resistance" (în Hal Foster, ed., The Anti-Aesthetic: Essays on Postmodern Culture, Port Townsend, Wash.: BayPress), elabora şi fixa definitiv în istoria postmodernismului o temă iniţial abordată tot în registrul arhitecturii de către Alexander Tzonis şi Liliane Lefaivre. "Speranţa educată" şi "regionalismul critic" operează, în viziunea lui Adam Budak, ca două concepte gemene, care, pe de o parte, furnizează o strategie a dublei mediaţii, atunci cînd ai de-a face cu aspecte formative ale politicilor identitare, iar, pe de altă parte, conţin şi un impuls către vizionarism.
Compendium-ul de texte menite să dezvolte punctul de plecare al curatorului Adam Budak discută instrumentalizarea celor două concepte puse în joc, contribuind la crearea unei platforme teoretice incapabile (pentru că prea teoretică, poate) să susţină gesturile/producţiile artistice prezentate în cele două spaţii de desfăşurare alese ale Rovereto-ului (dacă excludem din start miniexpoziţia din gara centrală a oraşului): Ex Peterlini şi Manifattura Tabacchi - două cazuri grăitoare pentru arhitectura post-industrială a regiunii.
Invitaţia la expoziţie, anunţată drept croazieră printre dilemele principiului "speranţă" care ne ghidează viaţa, a fost una supralicitată, de parcă însăşi gazda te lua peste picior: pigmentată de cacofonii de fond, expoziţia a eşuat în a opera minime vecinătăţi optime ale obiectelor. Cîte ceva tot salvezi, prea puţin însă din arsenalul lucrărilor comisionate pentru acest eveniment.
Deruta planează de la debutul expoziţiei: Heide Hinrichs propune unor mingi o stare de suspensie, construind astfel o instalaţie neîngrijită a cărei noimă ar fi aceea de a construi o topografie imaginară, un "ambient al anticipării psihice". Comunităţile de obiecte sînt opţiunea multora dintre participanţii la speranţă (Margaret H. Blöndal ori Nina Cannel), multe dintre aceste comunităţi fiind emotive, senzuale, o a doua direcţie pregnantă fiind îndatorată universului futurist. De altfel, Centrul Internaţional pentru Studiul Futurismului, adăpostit de MART - Muzeul de Artă Modernă şi Contemporană din Trento/Rovereto - a furnizat o arhivă sănătoasă a curentului (Christian Philipp Müller ori Uqbar Foundation şi instalaţia Fuga di un piano, 2008).
Guido van der Werke (n. 1977) este, cu siguranţă, un nume ce va reţine atenţia în anii ce vin, publicul bucureştean avînd bucuria să-l întîlnească în octombrie 2008 în cadrul Bienalei Tinerilor Arişti de la Bucureşti, ediţia a treia - Reconstruction, curatoriată de Ami Barak. Pianist a cărui carieră a fost întreruptă înainte de a începe cu adevărat, olandezul ale cărui discipline de studiu acoperă arheologia, geografia socială, designul industrial a debutat cu prima lucrare cinematografică abia în 2003. Două sînt producţiile prezentate în cadrul Principle Hope: Nummer Acht. Everything is going to be alright şi Nummer Negen. The day I didn't turn with the world, ambele performances filmate în 2007: primul reţine în cadru silueta artistului înaintînd timp de zece minute (durata unei role de film), în golful finlandez Bothnia, la doar 15 metri urmîndu-l, docil, un gigantic vas ce despică gheaţa; al doilea, avîndu-l ca erou al axei Polului Nord, pentru 24 de ore, într-o contra-mişcare faţă de cea a Pămîntului, mişcare filmată la fiecare şase secunde, pentru a comprima timpul filmului la doar 9 minute. Igor Eskinja desenează o structură spaţială efemeră, o carpetă a cărei ornamentaţie este alcătuită doar din simplu praf; video-instalaţia norvegianului Knut Asdam, Oblique (2008) articulează identităţi în tranziţie, urmărind interacţiunea unor personaje scindate între dorinţa de a se simţi "ca acasă" şi urgenţa lor de a se adapta unor noi schimbări sociale; iar vietnamezul Danh Vo expune colecţia scrisorilor lui Henry Kissinger, distins cu un Premiu Nobel pentru Pace în 1973, către editorul Leonard Lyons, în care diplomatul îi mulţumeşte editorului pentru invitaţiile primite la diferite spectacole de balet ale vremii. Sînt, în Principiul... lui Adam Budak, multe lucrări bune ale unor artişti aproape deloc cunoscuţi, Manifesta funcţionînd în acest sens ca laborator al celor tineri, emergenţi.
Zoom in. The soul (or much trouble in the transportation of souls)
Spre deosebire de locaţia lui Budak, o fostă fabrică de tutun, construită în 1854, Anselm Franke şi Hila Peleg optează în Trento pentru raţionalismul arhitecturii Palatului Poştei, ridicat în 1929 pe baza planurilor lui Angiolo Mazzoni: fără a avea însă libertatea unor intervenţii în structura spaţială a clădirii, expoziţia s-a configurat ca lanţ al unor mici capsule - fiecare dedicată unei singure lucrări, labirintul devenind cu adevărat sufocant în înghesuiala deschiderii oficiale a Manifestei. "Sufletul" expoziţiei celor doi este gîndit ca moment al introspecţiei: "expoziţia priveşte maniera în care puterea devine reală doar trecînd prin sinele interior, prin viaţa mentală şi emoţională (...) interesul nostru a vizat felul în care puterea este mediată social, felul în care manifestări majore ale puterii sînt conectate cu esteticile vieţii cotidiene".
Textul introductiv al acestei secţiuni trimite - cum altfel! - la Conciliul de la Trento şi la implicaţiile lui în scrierea şi activarea "sinelui interior", pentru ca una dintre concluziile celor doi curatori să fie aceea că "sufletul nu este un dat, ci un obiect cultural, un spaţiu creat de idei, practici şi tehnici ale puterii". O a doua sursă a demersului curatorial este de identificat în chiar arhitectura "ocupată" în Trento: ruină a modernităţii, semnată de arhitectul-şef al Ministerului Comunicaţiilor din timpul regimului fascist, Palatul Poştei este privit drept simbol "al ruinei ideologice, al ruinei speranţei investite".
Cred că The Soul... a rezervat cele mai interesante surprize, frustrarea spectatorului fiind dată aici doar de durata filmelor prezentate în spaţiile mici, neaerisite şi greu accesibile în fluxul primelor zile ale inaugurării. Am captat, cu toate acestea, prospeţimea umorului lui Tamy Ben-Tor, în Gewald (2007), animismul londonezului Marcus Coates, care pentru video-instalaţia Dawn Chorus (2007) a antrenat diverşi cîntăreţi amatori să reproducă triluri ale păsărilor, filmul fiind apoi încetinit pe cît se poate de mult; Tarantismul lui Joachim Koester. N-am găsit sub nici un chip justificări pentru transcrierea filmică a textelor celor trei ladinezi, aşa cum a fost ea realizată de Althea Thauberger, şi nici cu pictura lui Christoph Ruckhäberle nu pot să mă împac, deşi este anunţată ca o construcţie a realităţii. Poate că, dintre toate piesele prezentate aici, trompe l'oeil-ul instalaţiei neliniştitoare a lui Beth Campbell ar putea funcţiona ca "o carte de vizită" a Sufletului... celor doi curatori: ordinea spaţială este înfrîntă de dislocarea psihică, îngustul ambient domestic, multiplicat serial, reînnodînd ideea "ruinei ideologice" şi a "speranţei investite".
Zoom in. The rest of now
Potrivit orarului deschiderii oficiale a Manifesta 7, aşteptările mele s-au intensificat odată cu Raqs Media Collective (Jeebesh Bagchi, Monica Narula şi Shuddhabrata Sengupta): artişti, curatori, cercetători, editori, animatori ai proceselor culturale, co-fondatori ai SARAI - Centre for the Study of Developing Societies din Delhi, personajele au cu adevărat charismă!
The Rest... se desfăşoară în Ex Alumix, o fostă fabrică de aluminium din Bolzano/Bozen, "iubit aluminium" al futuristului Filippo Tommaso Marinetti, pentru care "timpul şi spaţiul au murit ieri". The Rest of Now este reziduul instalat în inima contemporaneităţii: "ceea ce rămîne după perioada de transformare, ceea ce cade în crevasele timpului" este ceea ce ne pîndeşte de la graniţa dintre memorie şi uitare, căci este încă nerezolvat.
"Cum pot fi instrumentalizate conceptele şi experienţele ce ne susţin vigilenţa în faţa impulsului de a şterge tot, pentru a continua totuşi să gîndim, să simţim şi să lucrăm în prezent? Cum să ne amintim spre reconsiderare lumea, fără a cădea în reverie? Cum am putea reuşi să mediem istoria, fără a aluneca în nostalgie?" - întrebărilor formulate de Raqs Collective Media, artiştii le-au răspuns destul de ambiguu, dacă nu chiar stîngaci. Dezordonată ca layout, expoziţia a mai şi mixat prost: două printuri ale unuia dintre cei mai interesanţi fotografi pe care am avut prilejul să-i cunosc direct, Walter Niedermayr, au o socoteală atît de măruntă cu tema curatorilor - interioare ale unei morgi, avînd în prim-plan cărucioare din aluminium -, încît răbdarea mi-a fost de la bun început pusă la grea încercare. A urmat o caricatură a unei matrioşca bricolate în aşa fel încît să pară că ar fi traversat dezastrul de la Cernobîl (Jaime Pitarch), plus minijurnalul fotografic al lituanianului Darius Ziura de-a lungul Republicii Urdmutia - absolut infantil. Doi-trei indieni au reuşit să aplatizeze, la un moment dat, dezamăgirea, pentru ca pseudoretrospectiva Professor Bad Trip (1995 - 2002), figură-cult a muzicii şi ilustraţiei underground, să-mi recîştige interesul, spre sfîrşit. Din nefericire, istoria şi implicaţiile prezente ale clădirii Alumix au funcţionat în mare măsură doar ca temă de clasă, fără a stîrni vreo participare reflexivă atentă: "Prezervarea constituie uneori chiar un proces de distrugere" - ar fi declarat profesorul Universităţii Columbia, Jorge Oteiro-Pailos, într-o discuţie prealabilă inaugurării expoziţiei.
Zoom in. Scenarios
Descinderea în Scenariile fortificaţiei ridicate undeva prin anii 1830 a calmat mult din teatrul Manifestei 7: proiectul colectiv al curatorilor acestei ediţii a indus, în sfîrşit, o atmosferă de coerenţă şi disciplină, desigur că favorizată de chiar fizionomia arhitecturală a locaţiei. Scenariile - primă ocazie a publicului de a o avea deschisă pe durată lungă de timp - au presupus imaterialitatea ca motor: texte ale unor scriitori (Mladen Dolar, Renée Green, Timo Kahlen, Karl Kels, Thomas Meinecke, Glen Neath, Margareth Obexer, Arundhati Roy, Saskia Sassen, Saadi Yousef), special comandate pentru acest eveniment, au răspuns prin instalaţii audio enigmei locului, simbolurilor lui. Un program de cinci filme mute a adăugat primului nivel ideatic o haină interesantă, Michael Snow cu So Is This (1982) şi Respite (2007), al lui Harun Farocki, ţintuind întreaga atenţie a publicului. "Mă întreb în continuare - scria Shuman Basar în recenzia dedicată Manifestei din Art Review - cît de aventuroase pot deveni bienalele? Cîndva era vorba despre un cartier, acum despre o ţară, în scurt timp vor prinde un întreg continent..."