Vă mulţumesc pentru atenţie

N-am scris niciodată într-un oracol.

O să încerc, aşadar, să mă pun în mintea adolescentului care eram (n-ar fi foarte greu: unii spun că încă sînt adolescent!) şi o să scriu frumos în albumul tău, dragă Almanahule, ceea ce cred eu despre:

1. Flori. Floarea mea preferată este Trandafirul. Obişnuiesc să merg în parcul Circului, pentru că este mai aproape de unde stau, şi să fur trandafiri. Cînd se lasă seara, pe furiş, cu un foarfece de grădină şi o sacoşă mare de plastic. N-am fost prins niciodată, fie pentru că gardienii dorm, fie că sînt foarte bun. Am o tehnică de nota zece: mă fac că mă plimb pe aleile parcului, ochesc o tufă plină de trandafiri, privesc de jur-împrejur ca să mă asigur că nu mă vede nimeni şi, zbang!, mă arunc la pămînt... Scot foarfecele, tai la repezeală, ţac-ţac, tijele care mă interesează, le bag în pungă, apoi mă ridic brusc şi-mi continui drumul ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Mai merg. Iar ochesc o tufă (altă culoare de trandafiri), iar privesc în jur, iar mă arunc la pămînt, ţac-ţac... Fac chestia asta pînă se umple punga. După care plec, demn, din parc, cu ditamai punga din care ies parfumuri.

Florile sînt atît de frumoase că nu mă lasă inima să le abandonez în parc. Ştiu că există şi oameni obtuzi, care consideră că ceea ce fac eu este infracţiune. O fi, nu zic nu, dar este o infracţiune estetică: doresc să fiu înconjurat de frumos. Trandafirul este frumos, deci trebuie să-l am. Frumosul este gratuit, dar trebuie să ai curaj să furi ceea ce este gratuit! Aceasta este filozofia mea de viaţă.

2. Filme. Filmul meu preferat este Ce s-a întîmplat cu Baby Jane? Este un film făcut prin anii '60 de un regizor american, Robert Aldrich. Filmul este alb-negru şi în el joacă Bette Davis şi Joan Crawford. Sînt două surori care se urăsc de moarte. Baby Jane (Bette) a fost un "copil minune" care cînta în vodeviluri şi care devenise foarte cunoscută. Dar pe urmă a crescut, ba chiar a îmbătrînit, şi nu mai ştie nimeni de ea... Sora ei, în schimb, a ajuns o vedetă foarte faimoasă de la Hollywood. Doar că a paralizat în urma unui accident de maşină şi, de atunci, n-a mai văzut-o nimeni. Stă numai în casă, păzită bine de Baby Jane, care e un monstru: îi face numai mizerii, n-o lasă să se vadă cu nimeni şi îi pune un şobolan mort în farfurie! Sora celebră ţipă, se învîrteşte cu scaunul de paralitică pînă ameţeşte şi vrea să fugă ajutată de menajeră, dar Baby Jane se prinde şi-o omoară pe menajeră pentru că e, v-am spus, un monstru. Am uitat să vă spun că mai apare la un moment dat un individ cam grăsan, angajat de Baby Jane să o acompanieze la pian, pentru că vrea să-şi facă (adică Baby Jane) "comeback"-ul în lumea showbiz-ului, şi biata Baby Jane se cam îndrăgosteşte de el, dar tipul, pe lîngă că e gras, e cam alunecos, stă cu maică-sa şi nu pare interesat de femei... În fine. Ce e mişto e că, la un moment dat, Baby Jane cîntă cîntecelul care a făcut-o faimoasă cînd era copil, iar cîntecelul zice aşa: "I've written a letter to Daddy", versul următor e "The address is heaven above" şi aici Baby Jane arată spre cer, adică înţelegi că taică-su a mierlit-o şi a rămas singură-singurică, e foarte înduioşător acest cîntecel pentru că îţi dai seama că Baby Jane a rămas cu o minte de fetiţă, n-a mai ieşit din cîntecelul ăla şi trăieşte în continuare visul ei de copil răsfăţat căreia i s-a promis o carieră, dar a venit soră-sa şi i-a furat cariera, cum să n-o înţelegi?... Adică, ce vreau să spun e că eu m-am identificat cu Baby Jane, nu cu soră-sa, o dată pentru că Baby Jane e jucată de Bette Davis, care e o actriţă mai mare ca Jane Crawford, a doua oară pentru că soră-sa suferă şi e o victimă, şi nimeni nu vrea să sufere sau să fie o victimă.

În plus, Baby Jane e ca Trandafirul din parcul Circului, tăiat, ţac-ţac, şi uitat să se veştejească într-un apartament: ceva care a fost frumos şi acum nu mai e, şi lumea vrea mereu alţi trandafiri, dacă înţelegeţi unde bat... E un film foarte trist.

3. Fete. Iubita mea preferată este L. În liceu toată lumea ştie că sînt îndrăgostit de L., ştie şi ea fireşte, dar nu pot să-i dau numele întreg pentru că acum L. este iubita lui T., care este un mare jurnalist şi nu ştiu dacă ştie că sînt îndrăgostit de L.

L. este o fată cu nasul puţin coroiat şi cu pielea smeadă, ceea ce mie mi se pare foarte sexy. Se vopseşte un blond spălăcit, uneori puţin roşcat (în funcţie de cum îi iese culoarea), şi e foarte "ciudată" ("ciudată" în sensul bun, fireşte!). Adică, împreună cu prietena ei nedespărţită, N. (care, şi ea, este căsătorită şi divorţată, şi-n plus cumnată cu un foarte cunoscut showman, aşa că nu pot să-i dau nici ei numele întreg), L. este una din cele mai ciudate fete din liceu, dacă nu chiar cea mai ciudată. Inventează poveşti cu fantome, sau cu Leonard Cohen (cîntăreţul ei preferat), sau cu David Bowie, şi povesteşte atît de bine că mă face să cred că ea chiar a văzut fantome la ea în cartier (Mîntuleasa) - N. dă din cap că da... - sau că l-a cunoscut pe bune pe Leonard Cohen (care i s-a arătat în vis şi i-a făcut chemare pe insula Hydra, unde locuieşte). În clasă îmi trimite bileţele (la toate orele, exclus cînd avem extemporal) despre tot felul de lucruri ciudate care i s-au întîmplat (ei i se întîmplă numai lucruri ciudate) şi, cînd se termină ziua, o conduc acasă (în Mîntuleasa) şi-mi povesteşte în continuare... Nu mă plictisesc niciodată, pentru că L. este ciudată, cum spuneam, dar are şi umor - de fapt, cred că are umor înainte de a fi ciudată, sau ciudăţenia ei este plină de umor, sau umorul ei este ciudat, whatever -, iar cînd tace e suficient să mă uit la nasul ei uşor coroiat şi la pielea ei smeadă ca să nu mai fie nevoie să spun nici eu nimic. (Ăsta e un cuvînt care îi place şi ei, "smead", de aia îl folosesc!)

Eu despre L. atîta am avut să vă povestesc, restul e secret.

4. Băieţi. Aici nu ştiu ce să vă povestesc, pentru că sînt mai mulţi.

5. Melodii, Cîntăreţi. Datorită lui L., ascult numai Leonard Cohen: Suzanne, Bird on a Wire, Sisters of Mercy, Famous Blue Raincoat... FBR este preferatul meu, poate pentru că se termină cu "Sincerely, L. Cohen". Este un cîntec care se întîmplă devreme, "it's four in the morning", şi iarna, "the end of December", de aia - probabil - cîntăreţul abia ciupeşte cîteva coarde de chitară şi cîntă aşa, "dus", adormit, probabil foarte trist (se explică de ce) şi cu o voce ca de fantomă (de aia-i place şi lui L., probabil). E trist (foarte trist) pentru că, de fapt e o scrisoare pe care L. Cohen o scrie unui tip care i-a furat iubita, sau aşa ceva (am stat nuştiucît, eu şi cu L., pe un vers care n-avea nicio noimă, ni se părea nouă, Cohen cîntă cum cîntă el, foarte încet, şi zice acolo ceva gen "You came home with your Lii-iii mălăăn", ce dracu'o fi asta, "Lii-iii mălăăn", ne-am întrebat, şi după un timp ne-am dat seama că zice "Lili Marlene" şi ne-am bucurat foarte mult pentru că Marlene Dietrich, care cînta "Lili Marlene", este altă preferată de-a noastră, iar faptul că pînă şi Leo cîntă despre ea arată că e "de-al nostru"...)

Într-o zi, N. vine plînsă la liceu şi ne spune că a auzit, din surse foarte sigure, că "Leo a murit!"... Noi, pînă atunci, spuneam în dreapta şi-n stînga că "ne-am da un an din viaţă numai să-l cunoaştem", eventual pe insula Hydra (dacă o invita pe L.), iar acum N. venea cu această veste care nu, NU putea fi adevărată!! Nu ştiu cum am rezistat orelor din ziua aceea, la liceu, eram aşa de trişti şi de abătuţi că unii profesori ne-au întrebat dacă avem un deces în familie... Cum puteam să le spunem: "Nu ştim încă?"!?

Aşa că m-au însărcinat, L. şi cu N., să-l sun pe cel mai atotcunoscător om din România - Florian Pittiş - şi să-l întreb, direct şi bărbăteşte, dacă e adevărată cumplita veste. O colegă de-a noastră, care era combinată cu un rocker, ne-a făcut rost de numărul de telefon şi seara, cînd am venit de la ore, am format, tremurînd, numărul respectiv (tremuram şi de frica răspunsului, şi pentru că nu mai vorbisem la telefon cu o celebritate!). N-a răspuns dl. Florian Pittiş, a răspuns - cred - mama dumisale, am întrebat dacă pot să vorbesc cu "Dl. Florian Pittiş în persoană", din fericire doamna nu m-a întrebat cine sînt, a lăsat receptorul şi am auzit-o strigînd, "Moţuuu...?", după un timp a răspuns chiar "Moţu", cu vocea aia a lui, şi eu i-am bîiguit pe nerăsuflate, "E-adevărat-că-a-murit-Leonard-Cohen?" "Cineee?" a întrebat dl. Pittiş. "Leonard Cohen", am mai spus eu o dată - parcă simţind, pe măsură ce încercam să pronunţ cît mai corect, "Lenărdcouăn" (doar făceam liceu de engleză!), că lucrul era chiar mai grav decît credeam - uite, şi dl. Pittiş se fereşte să-mi spună-n faţă cumplitul adevăr! "Ah, Lionard Coen!", mi-a zis - în fine - dînsul, corectîndu-mă. "Nu, nu e adevărat." "Sînteţi sigur?", am mai avut eu tupeul să-l întreb (era clar că dînsul ştia mai multe despre "Lionard" decît ştiam eu despre "Lenărd"...). "Categoric!" Am sunat-o imediat pe L. să-i spun bucuroasa veste, ea a sunat-o pe N., care a sunat-o pe colega-combinată-cu-un-rocker şi, a doua zi, tot liceul a aflat că nu mai sîntem în doliu...

Cînd ascult cîntecul ăsta, Famous Blue Raincoat, eu văd ceva albastru (normal), nu văd niciun "raincoat", nici "famous", nici ne (nu-nţeleg de ce...), în schimb îl văd pe "L. Cohen" cu faţa cît un zgîrie-nori cîntînd foarte trist, dar totuşi fericit că nu a murit înainte de vreme, avînd timp să ajungă călugăr budist la o mănăstire Zen din California (Hydra a dispărut de pe hartă)... Şi mai văd New Yorkul sub ninsoare, ca un glob din ăla de plastic pe care, dacă-l zgîlţii, se stîrneşte o furtună de fulgi, şi printre fulgii ăia încerc să văd - dar asta îmi iese mai greu - scena în care Baby Jane dansează fericită pe plajă, cu două îngheţate luate gratis de la toneta alb-negru din film, care se întîmplă tot în California (= legătura cu "Lenărd"!). E vară, e soare, e ziua-n amiaza mare, dar fulgii tot nu se topesc, şi L. apare în film (în alb-negru) şi-mi spune, "Îţi mulţumesc, dragă Alex, pentru filmul recomandat, i l-am recomandat şi lui N., care şi ea îţi mulţumeşte, am devenit fane Bette Davis..." Apoi o văd pe Baby Jane scriindu-i o scrisoare lui "Daddy", arătînd spre cer, de unde tot cad fulgi, care de fapt sînt cornete de îngheţată, care devin "raincoats" cu numele "L. Cohen" cusut cu fir auriu pe mîneci, care mîneci sînt pline de trandafiri roşii, care - cînd globul de plastic se topeşte fără sunet, la sfîrşitul cîntecului - împrăştie un parfum de zăpadă. E ceea ce simt cînd ascult acest cîntec.

Vă mulţumesc pentru atenţie.
a.l.ş.