Nu ştiu ce a fost mai antrenantă - vizionarea filmului sau conferinţa de presă de după. N-am mai asistat până acum la o discuţie echipă-jurnalişti la care un critic să se enerveze şi să-i strige isteric regizorului: "Este o ruşine ce aţi făcut!", după care producătorul filmului să îl întrebe pe critic, ca în autobuzul aglomerat, "Dar dumneavoastră cine sunteţi şi unde scrieţi? Ah, lucraţi la Televiziune? Şi sunteţi portar acolo??"
Dacă stau să mă gândesc bine, filmul a fost eminamente comic, deşi susţine că aparţine genurilor "romantic, dramă şi politic" deopotrivă, pe când conferinţa de presă a fost tragi-comică. Să le luăm pe rând fără a încerca să dezvăluim cele mai savuroase secvenţe de pe ecran, pe care le lăsăm, spre deliciul publicului, în mister.
Dincolo de America este primul film în al cărui caiet de presă numele scenaristului este trecut înaintea numelui regizorului. Nu e de mirare. Scenaristul, Eugen Şerbănescu, este preşedintele Centrului Naţional al Cinematografiei, adică instituţia care a finanţat această catastrofă (pe lângă altele). Însă, la ora când proiectul a fost depus la concurs, Eugen Şerbănescu nu era la cârma CNC-ului.
Finanţat, pe lângă CNC, de Starcom Media Vest şi Televiziunea Română (!!!), Dincolo de America e atât de prost încât pufneşti în râs de la primele secvenţe. Există riscul ca, dacă râzi prea mult, să nu mai înţelegi subiectul, deşi nu garantez că sobrietatea ţi-ar lumina mai mult cutele poveştii.
În anii '50 (prezentaţi pe ecran printr-o scenografie sărăcăcioasă în care toate epocile trecute se amestecă), o "seducătoare scriitoare dizidentă" (citat din caietul de presă) - interpretată de o Daniela Nane îmbrăcată mai mereu în costume ca din anii '20-'30, cu danteluţă la guler, scrie o "carte de basme" în care povesteşte despre sinuciderea unui marinar după ce acesta aflase că iubita lui fusese violată de alţi marinari.
Cu o secvenţă de epocă, precedată de imaginea grăitoare a valurilor, începe acest - urmează un alt citat din caietul de presă - "thriller psihologic, cu inserţii erotice care includ atât sentimentul cel mai genuin, cât şi sexualismul cel mai cinic - ca arhetipuri codificate ale unei societăţi închise, coercitive, dictatoriale."
Ce înseamnă asta? "Thriller psihologic": toată lumea o urmăreşte pe dizidenta Milena. Şi directorul şcolii (Şerban Ionescu) care o iubeşte şi care intră în Securitate pentru a o ajuta, şi securistul Stan (Valentin Teodosiu), care lucrează undercover ca şef de şantier la Palatul Congreselor (imaginat de fapt ca un colţ de casă cu schele), şi colonelul Marcus (Dorel Vişan - cel mai credibil de pe ecran) şi, mai ales, zidarul Manu (Mihai Stănescu), tânărul îndrăgostit care intră la ospiciu numai pentru a o salva pe dizidentă de la Securitate şi care mai face şi alte chestii (printre care se izbeşte sinucigaş cu capul în zidul Palatului Congreselor şi, culmea, i se pune în ghips gâtul, sursă imensă de haz, ohoho, veţi vedea la cinema).
De fapt, mi-e teamă că nu pot rezuma cum trebuie acţiunea pentru că n-am prea înţeles ce se întâmplă. Dar pot spune că am elucidat misterul "inserţiilor erotice", cât şi pe cel al "sexualismului celui mai cinic". Primul se referă la partidele căznite de sex dintre dizidenta Milena şi directorul şcolii, sau dintre Milena şi Manu, la vila de pe malul mării. Iar "sexualismul cel mai cinic" este, de fapt, sugerat prin haine - şi se referă la secvenţa antologică a cărţii strecurate de colonelul Marcus între picioarele dizidentei, precum şi la două partide mimate dintre securistul Stan şi o tânără (Maria Dinulescu) ajunsă pe şantier după ce părinţii ei au fost trimişi la reeducare. (Nu ştiu ce-a căutat Maria Dinulescu în filmul ăsta).
Dacă cuvintele mele nu sunt grăitoare, iată ce mai scrie în caietul de presă: "Canavaua epică este de basm modern, pe o variaţiune a temei Pygmalion şi Galateea cu roluri inversate, desfăşurată într-un spaţiu concentraţionar, conducând la un Casablanca est-european, în care povestea de dragoste, fundament al păstrării identităţii umane, înfruntă regimul totalitar."
Cred că aceste fraze se potrivesc cel mai bine cu filmul pentru că îi reflectă întrutotul obtuzitatea şi pretenţia de a fi ceea ce nu este. Dincolo de încâlceala conflictului, de dialogurile stupide (nu mai spun că filmul începe agramat cu fraza "A fost odată o fetiţă şi un băieţel"), dincolo de regia mai catastrofală decât cea a unei telenovele, de jocul fals şi preţios al actorilor, de sunetul gâjâit, de luminile puse aiurea, de muzica stupidă - se află de fapt o mare palmă adusă celor care chiar au suferit în regimul comunist.
Filmul pare o diversiune al cărei scop e să arunce în derizoriu şi în pseudo-melodramă tragedia unor oameni şi a unei societăţi întregi. Da, filmul e într-adevăr ruşinos, şi a fost făcut şi din bani publici.
Şi acum,conferinţa de presă!
Vă prezentăm în continuare secvenţe de la conferinţa de presă, conferinţă de la care, din păcate, Eugen Şerbănescu a lipsit:
Jurnalist: "Cam cât credeţi că va rezista filmul pe ecrane?"
Marius Theodor Barna (regizorul): "Cam cât au rezistat şi celelalte filme româneşti"
Jurnalist: "Dar ştiu un film care a făcut 300 de spectatori... Război în bucătărie e titlul lui" (n.red. - film realizat de acelaşi regizor).
Regizorul a spus, printre altele, că jurnalistul este "ingrat"
Jurnalist: "Am văzut Dincolo de America, prin forţa împrejurărilor, de trei ori, şi de fiecare dată în primele două treimi s-a râs în hohote, după care lumea a amuţit. Cum vă explicaţi acest lucru?"
Regizorul: "(...) Faptul că oamenii amuţesc la film nu e rău".
Jurnalist: "În film, un băiat care învaţă să bată la maşină ajunge scriitor. Aşa credeţi că se întâmplă şi cu regizorii?"
Regizorul: "E cel mai uşor să faci spirite. Eu am proze bune, le-am pus şi pe blogul meu. Filmul e foarte dramatic în multe locuri."
Daniela Nane: "E foarte uşor să arunci cu piatra când n-ai argumente. Cinemaul e un angrenaj care nu depinde de individualităţi. Noi ne-am străduit fiecare să ne facem cât mai bine treaba. Să sperăm că vor fi şi filme mai bune. Asta e. Mergem înainte."
Dorel Vişan: "Eu nu vreau să intru cu presa în conflict. Nu vreau să spun că filmul e bun sau rău pentru că publicul şi critica decid. Dar nu-mi mai place niciun film în care joc din 95 încoace.
Jurnalist: "Nici Occident?"
Dorel Vişan: "Cred că cinematograful românesc e într-un mare impas. Până acum se făceau filme bune."
Jurnalist: "Daţi-ne câteva titluri!"
Dorel Vişan: "Păi, filmele lui Daneliuc, Piţa, Veroiu, Tatos, Nicolaescu..."
Jurnalist: "Aşa, toate la un loc? Daneliuc cu Nicolaescu?"
Dorel Vişan: "... există o anume unitate..."
Jurnalist: "Sub conducerea PCR"
Alt jurnalist: "Şi dta ai scris sub conducerea PCR!"
Şi tot aşa, tralalalala
Dorel Vişan, foarte amărât, a ţinut să ne împărtăşească şi alte supărări: că nimeni nu controlează unde se duc miliardele care se dau pentru filmele proaste (Eugen Şerbănescu ar fi fost cel mai în măsură să răspundă), că actorii nu mai sunt plătiţi aşa cum merită, casele de film făcând afaceri cu banii, că în ziare şi reviste nu se mai scrie despre actori, în schimb, apar "toate Zăvorancele scrofălite prin toate VIP-urile şi în toate ziarele de mizerie". "Am ajuns să mă bucur pentru filmele în care nu joc şi în care nu fac nişte prostii", a mai spus Dorel Vişan, dându-ne de înteles că, probabil, îi e jenă că a jucat şi în Dincolo de America.
În ciuda celor spuse mai sus, Dincolo de America e un film unic. Ar fi păcat să nu-l vedeţi. Cred că nici la o comedie n-o să râdeţi cu mai multă poftă (ar trebui "vândut" drept comedie"). Totul, de la "canava" şi până la "inserţiile erotice" e de o bogăţie comică inepuizabilă. Nu cred că am mai văzut un film românesc mai prost. Deşi, cum spune imperialistul american, never say never.