Am văzut "filmul" Dincolo de America de patru ori (sînt de acord cu Anca Grădinariu, care scria în ziarul festivalului de la Cluj, AperiTIFF, că nu avem de-a face cu ceea ce se numeşte îndeobşte film, drept care am folosit ghilimele). L-am văzut de patru ori, dar nu în virtutea normei propuse de inegalabilul nostru înaintaş D.I. Suchianu, care impunea această rigoare cronicarului de specialitate (pentru Zarifopolul criticii de film, a patra vizionare este necesară după ce ai scris cronica, dar înainte de a o trimite la tipar). Nici nu aveam, de altfel, intenţia de a compune o cronică. Fiindcă, dacă Iulia Blaga a apreciat că Dincolo de America e "cel mai prost film" pe care l-a văzut vreodată, eu, în schimb, sînt pentru întîiaşi oară în situaţia de a retracta o deviză proprie: pentru un profesionist, nu există produs ecranic despre care să nu se poată scrie o cronică. Ei bine, pelicula semnată de Eugen Şerbănescu ("scenariul şi dialogurile") şi de Marius Th. Barna ("regia") mă face să-l înţeleg pe un coleg care a refuzat oferta, suspendîndu-mă pe mine deasupra neantului.
Am văzut subprodusul de patru ori, ca urmare a unor obligaţii inconturnabile, deşi trebuie să mărturisesc că, după o primă vizionare de lucru şi confidenţială din luna februarie 2008, la ediţia din vară a IPIFF-ului de la Mamaia-Constanţa, am intrat în sală doar cîteva minute, curios să văd reacţia spectatorilor. Am spus-o şi la conferinţa de presă care a precedat, săptămînile trecute, lansării în cinematografe (cînd am contemplat corpul delict a treia oară): pe parcursul primelor două treimi ale proiecţiei, "lumea" (între 7 şi 30 de persoane) rîde, uneori în hohote, iar în ultima treime a spectacolului se lasă în sală o tăcere adîncă, doar spre final mai auzindu-se ceva chicote anemice. Comunicîndu-i aceste constatări, l-am întrebat pe M.Th. Barna cum interpretează reacţiile schimbătoare ale fiecărei audienţe, indiferent de profilul sălii şi de nivelul cinefiliei. Răspunsul împricinatului a fost că, probabil, publicul e impresionat, în cele din urmă, de ceea ce vede pe ecran şi că îşi trăieşte emoţiile în tăcere. E ceea ce m-a determinat să văd filmul (uite că mă ia gura pe dinainte) a patra oară, după premieră, la Cinema Studio, luni, 29 septembrie 2008, la ora optimă a fluxului virtual, 17.30. Cînd a trebuit să las la casă preţul a trei bilete, fiindcă înainte de mine nu intraseră în sală decît doi spectatori şi proiecţia nu putea începe fără minimum cinci (la plecare, mi-am recuperat totuşi echivalentul a două dintre tichete, întrucît cvorumul se întrunise finalmente).
Ratare completă din parte-mi: sala goală inhibă orice manifestare a rătăciţilor în întuneric, fiecare consumîndu-şi stupefacţia introvertit. Iar cînd lumina s-a aprins şi am reuşit să mă ridic din fotoliu, eram singur-singurel (alte proiecţii ale zilei au fost suspendate, fiindcă nu s-a găsit nimeni dispus să plătească 3-4 bilete). Acesta este bilanţul "recîştigării publicului pentru filmul românesc" prin filme epice etc. - una dintre numeroasele teorii lozincarde lansate de "scenaristul" E. Şerbănescu în calitate de director general al CNC, din octombrie 2006, în urma unui concurs trucat, cum au semnalat cei 15 critici de film, semnatari ai scrisorii deschise din ianuarie 2007, după fraudarea "legală" a concursului de proiecte din decembrie 2006, cînd am cerut ministrului de resort destituirea sus-numitului; ceea ce ministrul ar putea face măcar acum, preelectoral, nu din cauza nulităţii probate pe ecran, ci a celei prea bine demonstrate directorial de cumulard.
La ieşirea de la Cinema Studio, am adăstat cîteva minute în faţa afişului Dincolo de America, scoţînd din geantă reportofonul salvator pe care obişnuiesc să înregistrez, în timpul proiecţiilor, remarcele de detaliu efemere din interstiţiile prin care cinemaul fiinţează veritabil. Sub antetul Centrului Naţional al Cinematografiei, alături de înscrisurile ParadoxFilm (bine găsit!) şi TVR (?!), e titlul produsului, scris chiar în culorile şi cu stelele de pe drapelul ţării titulare. Imediat sub titlu, sînt doi ochi imenşi, dar impersonali, nu însă fără o sugestie transparentă, ca şi drapelul de mai sus: lîngă ochiul drept, vedem secera, ciocanul şi boabele de grîu, care le înconjoară, în insigna Partidului Muncitoresc Român (e vorba de anii '50). În compoziţia triunghiular-piramidală a afişului, aducînd puţin cu icoana Sfintei Treimi (dovadă şi norişorii albi de la baza tabloului, pe care plutesc toate elementele acestuia), poziţia porumbelului e ocupată de gros-planul lui Dorel Vişan (colonelul de Securitate care se autodenunţă, şi pe afiş, cît de demonic e). Surpriză însă: axul interior al piramidei compoziţionale e Statuia Libertăţii de la New York, care susţine gros-planul colonelului de Securitate, ochii PMR şi steagul SUA de deasupra. În dreapta şi în stînga înaltei statui, rămîne însă destul loc în afiş pentru două medalioane cu cupluri erotice, figurate de Şerban Ionescu, care o priveşte circumspect pe Daniela Nane (amorsă), şi de graţioasa Maria Dinulescu, care iese din capul miniaturizat al crapulosului Valentin Teodosiu. În fine, la baza piramidei, întinşi pe orizontala întregii lăţimi a afişului, sînt, bineînţeles, protagoniştii oarecum anonimi - deja pomenita Daniela Nane şi Mihai Stănescu. Cei doi, pe punctul de a iniţia actul inevitabil, sînt încă îmbrăcaţi, contrar a ceea ce vedem în secvenţele-cheie de pe ecran, cu "dialoguri" abisale (din păcate, absente din afiş), în cele mai împreunate poziţii. Iar (deşi am spus deja "în fine") deasupra propriilor picioare, e, pentru a treia oară, Daniela Nane, aici într-un prim-plan care etalează placiditatea îmbujorată şi suficentă sieşi a unei scriitoare disidente.