Dincolo de America e neant!

Seriozitatea artistică a autorilor (Marius Barna - regie, Eugen Şerbănescu - scenariu) e vizibilă în mise-en-abîme-ul pe care îl angajează chiar prima secvenţă: un pasaj dintr-o carte lecturată în public devine o scurtă secvenţă de film în mintea cuiva aflat în auditoriu, secvenţă care va desluşi leitmotivul interogativ al filmului (de ce se sinucide marinarul? e întrebată deseori scriitoarea Milena Savianu, încît te minunezi tot timpul că ori personajele din realitatea ecranului sînt încuiate, ori fragmentul ăsta trebuia să fie plasat la final, punerea lui în debut fiind o greşeală de montaj); romanul acesta e motorul peliculei care se derulează în faţa noastră - una cu securişti, interese sexuale şi o fugă spre America, - şi e şi un posibil parcurs avant-la-lettre al filmului; romanul din film se numeşte Dincolo de America, titlu pe care îl împrumută şi acest "opus" cinematografic.

Poate vi s-a făcut rău în fraza anterioară. Mie mi s-a făcut la film şi voiam să redau ceva din senzaţiile tari avute în cinema, unde revărsarea de sămînţă "artistică" pe ecran pîrleşte sistemul nervos al spectatorului. "Artisticul" acesta găseşte cea mai bună reprezentare pe coperta romanului Dincolo de America, pe care, în epilogul poveştii de pe ecran, autoarea îl (re şi re)citeşte nostalgic pe apele portului din New York: arată exact ca faţa unui album cu manele, în care protagoniştii se afişează în poze cu chenar, pe un fond coloristic potrivit cu sentimentele care străbat lucrătura lor. Iar că acest film pretinde că e un opus cinematografic reiese clar din "arhitectura" sa: excentricul mise-en-abîme pomenit mai sus are uvertură - valurile mărilor, - şi are epilog, ambele atît de căutate că mi-au strepezit gura instantaneu.

Dincolo de America ratează tot. Dialogul e extrem de colţuros. Replici groase atîrnă în gura actorilor ca nişte pietre de moară. Prima întîlnire a Milenei Savianu (interpretată de Daniela Nane) cu fostul şi viitorul ei amant, directorul de şcoală Ian (Şerban Ionescu), e elocventă: replici sentenţioase filmate în gros plan, pe chipuri inexpresive, rostiri monotone; ca totul să fie dus la proporţii cosmice, cînd Ian subliniază ceva grav, se aude cîte un trăznet odată cu ultimul său cuvînt (că afară ploua, natura-i asculta, la drama lor participa). Fiind o discuţie de "esenţă", secvenţa e alcătuită dintr-o succesiune ameţitoare de planuri în care parcă e luată peste picior dialectica hegeliană - teză (gros plan + replica 1) - antiteză (gros plan + replica 2) - sinteză (plan semigeneral cu adversarii de opinii). Cînd te obişnuieşti cu vîrtejul acesta, hop, sare pe ecran o mini-secvenţă sexuală, jenant mimată, evident.

Per total, Dincolo de America nu face decît să reia acest tip de însăilare cinematografică, relaţiile dintre personaje sfîrşind într-un acelaşi raport - sexual, în diverse poziţii: cînd faţă în faţă sînt Dorel Vişan (securist) şi Daniela Nane, discuţia se termina cu un viol în care obiectul de atac sexual e romanul buclucaş, cînd spate la faţă sînt Maria Dinulescu (Ingrid) şi Valentin Teodosiu (Stan, parvenitul din comunism) raportul durează prea puţin şi devine "metaforă", cînd faţă în faţă sînt Milena şi zidarul Manu (Mihai Stănescu) regizorul caută căldura erotică, iar cînd faţă în faţă sînt Milena şi Ian e clar că el îi poate oferi protecţie, fiindcă are pile în Comitetu' Central.

Muzica reliefează perfect neîmplinirea proiectului: inflexiuni monocrome de orgă electronică din anii '80 "asigură" drumul mort al peliculei, porţiuni inspirate din Hitchcock stîrnesc rîsul cînd încearcă să creeze suspans în ariditatea vizibilă pe ecran.

Dincolo de America e foarte prost, însă pretenţiile lui artistice te fac să îl priveşti cît de cît serios. Asta e mare lui problemă. Din păcate, Dincolo de America nu conţine acel umor candid pe care îl găsim în preajma Supravieţuitorului. Din filmul lui Barna lipseşte farmecul comisarului care aleargă copăcel pe acoperiş, sau care ţinteşte drept în capul opozanţilor dintr-o smucitură de antebraţ şi un şuierat ascuţit de armă. Aici e doar un haz de necaz care se transformă încet încet în indignare. Dincolo de America nu are nici corpolenţa ultra-grotescă a unui Marilena, aşa că nu reuşeşte nici să provoace o greaţă solidă, nici să producă hipertensiune arterială încît să vatăme inima privitorului. Dincolo de America putea fi un Plan 9 from Our Space, dar, pentru asta, Marius Barna trebuia să posede inocenţa lui Ed Wood. Însă realizatorul nostru vrea să fie luat în serios, iar asta m-a întristat pînă la urmă. De aceea nu pot nicicum să vă recomand Dincolo de America!