Noul film românesc intrat pe ecranele noastre, Dincolo de America, se vrea o producţie dramatică, răvăşitoare, care îmbină dragostea, suspansul şi mai ales drama deţinuţilor politici din anii '50-'60. Numai că, în acest caz, singura de-a dreptul dramatică este distanţa dintre intenţiile realizatorilor şi rezultatul eforturilor lor, adică filmul în sine.
Că acesta s-ar putea să aibă ceva probleme de concepţie se vede încă din stilul sinopsisului prin care este prezentat: "un thriller psihologic, cu inserţii erotice care includ atât sentimentul cel mai genuin, cât şi sexualismul cel mai cinic - ca arhetipuri codificate ale unei societăţi închise, coercitive, dictatoriale. Canavaua epică este de basm modern, pe o variaţiune a temei Pygmalion şi Galateea cu roluri inversate, desfăşurată într-un spaţiu concentraţionar, conducând la un Casablanca est-european, în care povestea de dragoste, fundament al păstrării identităţii umane, înfruntă regimul totalitar".
Dacă formularea bombastică şi rizibilă oferă un tablou perfect al stilului în care este construit întregul film, comparaţia cu "un Casablanca est-european" este de-a dreptul ofensatoare, demonstrând lipsa totală de luciditate şi simţ autocritic de care dau dovadă realizatorii. Ceea ce ei au vrut (fără îndoială) să fie drama unor oameni zdrobiţi sub tăvălugul istoriei devine o parodie involuntară la care se râde în hohote. "Canavaua epică" este, de fapt, un scenariu haotic, cu fracturi de logică la tot pasul, o înlănţuire de dialoguri neverosimile şi situaţii false care, pe lângă faptul că pun actorii la cazna de-a se scutura cum pot de ridicolul partiturilor lor, lasă impresia unei repetiţii generale care nu va sfârşi niciodată satisfăcător, pentru că tocmai substanţa spectacolului lipseşte.
Profesoara dizidentă Milena este trimisă la reeducare pe şantier pentru o carte în care critică regimul, iar toţi bărbaţii din jur (colonelul care o anchetează, securistul şef de şantier, amantul care se sacrifică în secret, adolescentul care o adoră de pe patul de suferinţă) o hărţuiesc într-un fel sau altul. Prinsă, teoretic, într-o multitudine de stări contradictorii, eroina nu face însă mare lucru. În fapt, ea trece telegenic prin cadru, îmbrăcată întotdeauna impecabil, în perfect contrast cu decorul în care trăieşte, viaţa grea şi întâmplările traumatizante prin care trece şi afişează un aer absent-melodramatic, ca o pariziancă suferind de TBC incipient. Când şi când, un personaj sau altul o întreabă, pe un ton învechit, preţios şi teatral - şi, în orice caz, fără legătură cu nimic - "Dar de ce s-a sinucis marinarul?".
Replicile sunt scrâşnite, trântite cu obidă între actorii vizibil jenaţi de situaţiile forţate. Manu se izbeşte cu fruntea de un zid de cărămizi şi îl dărâmă, mai ceva ca în "Cascadorii râsului". Manu e în pat, cu un corset gipsat la gât, iar Milena îi udă gingaş buzele însetate, deşi omul are mâinile libere. Milena şi Yan discută, în pat, despre soarta cărţii ei, într-o scenă "de sexualism" despre penibilul şi scorţoşenia căreia n-are rost să vorbim, din respect pentru actori. Într-o secvenţă care se vrea "de acţiune", securiştii trag prin jaluzele cu nişte pistoale prăpădite, cu aerul că se joacă de-a hoţii şi vardiştii. Şi tot aşa... Până şi decorurile - haotice, incapabile să reconstituie epoca - fac un deserviciu filmului. Cu adevărat grave însă, în acest caz, sunt nu doar lipsa de talent, logică ori bun simţ cu care este transpusă povestea pe ecran, ci pretenţiile realizatorilor de-a fi ilustrat "dramele adevărate, petrecute în acei ani de restrişte" (de fapt, filmul le caricaturizează grosolan) şi mai ales ignorarea adevărului fundamental că în artă nu contează aproape niciodată ce poveste se spune, ci întotdeauna cum se spune.
Dincolo de America, România, 2008.
Regia: Marius Th. Barna.
Cu: Daniela Nane, Mihai Stănescu, Dorel Vişan, Şerban Ionescu, Valentin Teodosiu, Maria Dinulescu, Ionuţ Alin Ionescu, Mihaela Mihăescu.