Candori de Chagall şi accente de Bacon - Dan Voinea: Urban Capella

În pânzele de mari dimensiuni ale lui Dan Voinea, reunite sub titlul Urban Capella, personajele - eroi şi judecători - împrumută ceva din levitaţia mirilor din tablourile lui Chagall. Decorul e însă altul. În locul elementelor aparent idilice, reprezentative pentru lumea rurală rusă ori pentru spaţiul citadin parizian, Dan Voinea foloseşte instalaţii industriale şi spaţii apăsătoare ce amintesc mai degrabă de cromatica, formele şi accentele compoziţiilor shocking semnate de Francis Bacon. Amestecul de culori vine dinspre Bacon, însă capella concepută de Dan Voinea ne dă sentimentul că are un centru de greutate (şi un caracter) personalizat, bine definit.

De la prima privire aruncată asupra lucrării Rugăciune (care, trebuie să recunosc: m-a surprins şi m-a încântat) mi-am amintit de Iov: "Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!" Un trup gol se încovoie spre a se curăţi de imală şi de sânge, la un robinet. Strigătul - atât de prezent în pânzele "furioşilor" (Munch, Bacon) - este aici mai degrabă implozie. Revolta pare întrecută de smerire, de umilire (prin apropierea privirii de humus, de lut, de pământ). Zgomotul pare întrecut de muzică. Iar compozitorul Adrian Enescu participă şi el - prin compoziţiile sale de muzică electronică devenite în timp un adevărat brand - la universul creat de Dan Voinea.

Al cui este trupul zvelt care caută, încovoindu-se, să se cureţe, să se primenească? Poate fi al unui Stavroghin (eroul dostoievskian al Demonilor) cuprins de ruşine (pe aceeaşi linie dostoievskiană, personajul Kris Kelvin, din Solyaris-ul tarkovskian spunea că "ruşinea va salva omenirea") - pentru că nu ne este prezentat chipul său, spre a face cunoştinţă "faţă către faţă" - dar poate fi şi al boxerului (de o vigoare trupească neobişnuită, mereu on the road) jucat de Bruce Willis în Pulp Fiction. Desprins, oricum, din lumea "depravată" a lui Dostoievski şi Tarantino, acest tough guy zdrelit nu dă senzaţia că ar vrea să-şi continue goana prin viaţă à bout de souffle - dimpotrivă. Artistul îl surprinde aproape încremenit, cercetându-se parcă în tăcere, luându-şi răgazul binemeritat al unei respirări tihnite, al unui tainic dialog cu sine. Răsplata "ieşirii din cursă" (din goana care duce la risipire) pare că vine şi din baia de alb care-l învăluie, din fâşiile imaculate ce-i brăzdează trupul, îndepărtând părţile impregnate de sânge şi noroi. Aceeaşi lumină albă pare să-i coboare până-n palme. Nuanţele livide ce încă i se mai zăresc pe braţe par trecătoare. Biruitoare sunt lumina şi albul. Adică transfigurarea.

O altă lucrare trimite spre finalul filmului Requiem for a Dream. Un trup viguros făcut ghem, în poziţie de foetus, aminteşte de cele patru personaje de loseri plăsmuite de Darren Aronofsky care, păcătuind (nu în sensul de sinning, ci de missing the mark) îşi ratează menirea şi se chircesc: dorind să devină precum pruncii, iau pe rând forma unui făt - două dintre ele pe câte un pat de spital, celelalte două pe o canapea şi, respectiv, pe patul închisorii. La Dan Voinea, culcuşul este o cuvă de excavator. În funcţie de imaginaţia fiecărui privitor, ea duce personajul (cu puternice conotaţii kafkiene, vezi scena finală din Procesul) spre damnare sau spre salvare.