Am descoperit cu încîntare Muzeul de Arte Frumoase din Reims. Departe de a fi un marginal aşezămînt de provincie, acesta adăposteşte veritabile comori, fiind el însuşi amplasat într-un cadru monumental cu îndelungă istorie. Mai precis, instituţia de azi se află în locul vechii abaţii Saint-Denis, întemeiată în 1067 şi radical transformată în 1730. De fapt, doar jumătate din stabilimentul actual - unic exemplu local de decoraţie sculptată rocaille - datează din acea epocă. Din vechea mănăstire, furiei iconoclaste burgheze din 1791 i-a supravieţuit doar palatul abaţial. Clădirea a cunoscut prefaceri majore la începutul secolului al XIX-lea, o întreagă aripă fiind construită pe latura nordică a curţii. În sfîrşit, în 1913, preşedintele Franţei, Raymond Poincaré, oficiază actul de inaugurare a muzeului. Astăzi, la aproape un secol distanţă, te întîmpină o clădire austeră, ritmată însă de culorile vii cu care au fost acoperite, în curtea interioară, golurile zidite ale unor foste ferestre.
Să intrăm. Încă din prima sală ţi se oferă întîlnirea cu una dintre "piesele de rezistenţă" ale patrimoniului: un ansamblu unic de 13 portrete lucrate de Lucas Cranach cel Bătrîn şi fiul său, reprezentînd figuri de la Curtea de Pomerania şi de Saxa din epoca Reformei. Mai departe, în cea de-a doua încăpere, se iveşte colecţia de vechi maeştri francezi, flamanzi şi olandezi. Afli aici cîteva dintre numele mai des invocate de manualele despre pictura barocă, precum Simon Vouet, fraţii Le Nain, Charles Le Brun ori Philippe de Champaigne. Sau, pentru Ţările de Jos, David Teniers, Pieter Van Mol, Jordaens şi De Clerk. Trecînd în revistă pereţii acestei săli, capeţi satisfacţia unei bune aşezări în problematica, dar şi în speciile picturii din secolul al XVII-lea. Te ajută decorul, de un roşu cald alternînd cu alb, şi panotarea labirintică.
Următoarea încăpere expune o sumă de piese de secol XVIII. Ambianţa se schimbă, devine mai lejeră, pastelată. De-a lungul pereţilor gălbui sau de un verde opalin sînt înşirate piese de mobilier de diverse stiluri şi şcoli, cu funcţiunile cele mai fantaste. Bine acordate cu frivolitatea de budoar a Vechiului Regim, în această secvenţă a muzeului, sînt tablourile lui Luca Carlevaris sau Francesco Guardi, dar mai ales cele ieşite de sub penelul lui Fragonard şi Boucher. Nu ai cum rata, de pildă, odalisca cu gracilitate de porţelan chinezesc răsturnată pe un divan albastru, cunoscută în cîteva versiuni şi ridicată la rangul de emblemă a rococoului, tot astfel cum nu poţi omite o altă imagine memorabilă: Marat asasinat, una dintre cele cîteva replici de atelier după capodopera lui Jacques-Louis David.
Aripa cu care se încheie parcursul muzeal este rezervată stadiilor modernităţii franceze. Aici se găseşte, spre exemplu, o serie de 27 de tablouri de Corot, cea mai importantă, de altfel, după rezerva de la Luvru. Bine reprezentată este şi Şcoala de la Barbizon - cu Millet, Rousseau, Troyon sau Dupré -, dar şi impresionismul, cu pînze de Boudin, Monet, Sisley, Pissaro, sau fovismul lui Matisse, Dufy, Marquet.
Muzeul de Arte Frumoase din Reims nu are, desigur, amploarea şi renumele marilor colecţii pariziene. Are, în schimb, piese valoroase şi mai ales o îngrijită reprezentare. La capătul parcursului, chiar dacă nu exhaustiv - pictura italiană, de exemplu, este aproape inexistentă -, părăseşti locul cel puţin cu certitudinea că o instituţie de provincie îşi poate suplini minoratul cultural prin calitatea discursului.