O expoziţie interesantă e în desfăşurare, în aceste zile, la Galeria "Sub Cărtureşti". Se numeşte Urban Capella şi reuneşte 16 pînze de format mare ale unui artist de 38 de ani, aflat la primul contact major cu publicul bucureştean. Graphic designer ziua şi artist plastic în timpul nopţii, Dan Voinea a avut nevoie de un an şi jumătate pentru a-şi încheia seriile de "Eroi" şi de "Judecători".
Acestea sînt nişte lucrări a căror decodare necesită un oarecare timp. Şi nu pentru că ar conţine mesaje ascunse, naraţiuni complicate sau metafore greu de pătruns, ci fiindcă, la prima vedere, există tentaţia unei lecturi superficiale. Eroii şi Judecătorii lui Dan Voinea sînt personaje fără figuri, cu trupuri masive, văzute în racursiuri spectaculoase. Plimbîndu-te printre aceşti coloşi chinuiţi, eşti încîntat de construcţia anatomică bine stăpînită, însă, în acelaşi timp, împrumutînd disperarea şi neliniştea lor, încerci să le înţelegi angoasele. De unde provine acest conflict, această luptă perpetuă pe care o poţi descifra în fiecare pînză?
Cred că artistul e conştient, pe de o parte, de tendinţa sa naturală de a construi corpul omenesc şi, pe de alta, de necesitatea asumată de a nu face din asta un exerciţiu de stil. Am observat cît de simplu poate să definească un trup din cîteva trăsături viguroase de penel; acest lucru pare să-l nemulţumească, fiindcă se teme să nu fie înghiţit de frumuseţea golită de semnificaţie a personajelor sale. Formatul impresionant al pînzelor şi forţa stridentă a Eroilor şi a Judecătorilor sînt capcane evitate prin complexitatea limbajului plastic folosit: forma e creată, distrusă, pulverizată şi, apoi, reasamblată într-un soi de frenezie a redefinirii. Mai mult decît atît, contextul în care e pus corpul are şi el importanţă. Spectatorul are satisfacţia de a urmări convulsiile unei lumi în veşnică mişcare, o lume de trenuri, camioane, excavatoare şi lifturi care se apropie vertiginos, ameninţînd personajele fără figură.
Linia nu e păstoasă, nu vorbeşte prin ea însăşi, chiar dacă tuşele sînt frînte, şterse, retrasate, schimbate în stropi; uneori culoarea se scurge, alteori se domoleşte şi îmbracă aproape cu delicateţe trupurile. Însă, în pictura lui Dan Voinea nu există delicateţe sau tandreţe reală. Sentimentul de apropiere faţă de personaje vine din controlul, din atenţia şi din precizia cu care artistul structurează şi destructurează forma.
Cu totul altul ar fi fost efectul dacă lucrările ar fi fost suspendate de boltă sau aşezate sub o podea de sticlă, aşa cum intenţiona autorul. Abia atunci perpectiva radicală a personajelor şi-ar fi arătat adevărata funcţie, de recreare a spaţiului şi de plasare agresivă a spectatorului între două lumi sfîşiate de conflict.
Urban Capella e o încercare reuşită de alterare a percepţiilor spectatorului, cît şi o demonstraţie riguroasă, dar în acelaşi timp histrionică, a unui talent real.