To Boogie Or Not To Boogie? - Boogie

"I'm a boogie boogie boogie boogie boy
I like to play around with boogie toys"

(Iggy Pop - Boogie Boy)Nu ştiu de ce pun citat din Iggy (de pe American Caesar), scriind despre un film în care prietenii cîntă karaokiţesc Gică Petrescu.

I-am mai reproşat asta lui Radu Muntean, cu Nana Mouskuri, patetică la final de Hîrtia va fi albastră. Eu cred că "băieţii de băieţi" din Boogie nu şi-ar fi creat un bond pe Gică P. Poate pe Queen sau pe Clash, sau pe Modern Talking, cam greu să fi fost muzică românească. Ştiu problema cu drepturile de autor muzicale care costă bani dar se puteau pune în buget. Sau poate mă înşel eu şi de aceea am probleme de identificare cu Boogie şi universul său.

Dar am auzit că alţii s-au recunoscut în film şi au simţit fatigue-ul generaţional şi golul dinăuntru. De la euforia libertăţii la spleen-ul capitalismului heirupist, de la lipsa de încredere în sistemul familial şi natalitatea zero la baby boomers şi iniţiativa antrepreneurială, aşa am ajuns în Boogie. Trebuia să se fi chemat Treizeci şi ceva dar din cauza serialului cu acelaşi nume britanic s-a schimbat într-o chestie care duce a ritm sau poreclă de iconic Bogart. Care dă bine pe afiş cu doi de O în faţa protagonistului, nud, cu copilul în spate, şi în fundal nefocusată, merge, în stil arab, pe plajă, soţia cu copilul nenăscut.

E un film postminimalist, dar studiat să fie aşa, nu ştiu dacă se trage din Puiu (Cristi) sau din altceva, sursele lui Puiu, genul italiano-francez (neo-realism, Antonioni, Nouvelle Vague, Bresson). Oricum acest trend românesc în care toate filmele se fac aşa e deja obositor, fie ele scurt-metraje, fie lungi. Aici Muntean alături de Tudor Lucaciu (director de imagine; prima oară cînd am văzut sigla RSC pe ecran), au creat filmul în secvenţe lungi, previzualizate, au repetat cu echipa, au cîntărit tot şi aş fi preferat să văd un film improvizat, imprevizibil, pe acest subiect, nu cu dialoguri voit banale şi plicticoase, scrise la greu de scenarişti. Un naturalism artificial, în care faptul că nu corectezi lumina, cînd vine umbra în cadru pe plaje, e ca un CGI. Mi se pare şi un film misogin, ceea ce nu e problemă pentru mine, dar e o problemă pentru sensul filmului şi concluzia sa. Nu-mi place de Boogie (Bogdan Ciocăzanu, personificat ca arogant de Dragoş Bucur) şi nici de nevastă-sa Smaranda (Anamaria Marinca, într-un minirol, departe de Otilia şi Kansas-ul ei), îmi plac prietenii lui (foştii lui prieteni), "Suedezul" Penescu (Adrian Văncică) şi Iordache (Mimi Brănescu). Mi s-au părut mult mai simpatici şi mai umani în loser-eala lor asumată.

Acum, dacă nu s-a făcut un film despre această vîrstă şi clasă socială nouă, nu înseamnă că dacă avem unul gata, am închis uşa. Închei la fel de abscons cu citatul de deschidere din Subway (1985, Luc Besson), "To be is to to do (Socrate). To do is to be (Sartre). Tu bi du bi du (Frank Sinatra).". Tu cum te situezi, Boogie?

(Trei stele din cinci)

Notă: Acum şi pe blog la http://aldmovieland.blogspot.com/