30 şi ceva - Boogie

"30 şi ceva" s-a numit iniţial Boogie, filmul lui Radu Muntean cu Dragoş Bucur şi Anamaria Marinca. Este a treia colaborare a lui Muntean cu Bucur (după Furia şi Hîrtia va fi albastră) şi prima cu Marinca - pe care o ştim din 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile, dar a cărei filmografie în străinătate este mult mai substanţială.

Ca şi filmul lui Mungiu (şi ca şi Moartea domnului Lăzărescu, înaintea lor), acţiunea din Boogie se întinde pe durata unei zile. Dar asemănările se opresc aici: scris de acelaşi Răzvan Rădulescu (în colaborare cu regizorul şi cu Alex. Baciu), Boogie nu este un film nici despre Trecut (sau Avort; sau Solidaritate), nici despre Boală sau Moarte. Este un film despre trei bărbaţi din zilele noastre, în vîrstă de 30-şi de ani (Bucur, Mimi Brănescu şi Adrian Văncică), care se întîlnesc la mare de 1 Mai şi încearcă să refacă (în răstimp de o noapte) gaşca din liceu...

Mişcarea eşuează din mai multe cauze - nu în ultimul rînd pentru că Boogie (Bucur) are nevastă şi copil, este modelul însuşi al bărbatului realizat şi la casa lui, în timp ce foştii colegi sînt cam papagali. De fapt, ceea ce părea - pentru Boogie - o evadare din rutină (ieşirea la "o băută cu băieţii") ajunge să semene, pe măsură ce noaptea se lungeşte, cu o intrare în altă rutină: una fără sens şi fără miză. Întrebarea principală pe care o pune filmul (dar în surdină, fără patetisme) este: cum să supravieţuieşti tinereţii? Mai sînt şi altele, care derivă din asta: cum să te maturizezi fără să te blazezi sau ratezi (profesional, sentimental etc.), mai ales cînd ai în faţa ta astfel de exemple. Este un film trist la care rîzi de multe ori, dar rîsul e ca o validare a realităţii pe care o ştim cu toţii; lucrurile care fac ca povestea să fie tristă (fără a fi disperată) sînt interioare - şi este marele merit al lui Muntean că reuşeşte să ne arate această interioritate în ciocnirea ei cu cotidianul hăhăit.

Dincolo de poveste (banală, dar semnificativă), dincolo de jocul actorilor (toţi, impecabili), de firescul situaţiilor şi de dialogurile extrem de naturale, Boogie este un film "normal", ne- (sau post-)"mizerabilist", în care te regăseşti fără încrîncenare, şi cumva terapeutic - pentru cei care l-au realizat şi, totodată, pentru spectatori. Şi încă un lucru: este cel mai adevărat stop-cadru pe criza unui cuplu obişnuit din cîte am văzut în cinematograful românesc (scena de ceartă nocturnă dintre Bucur şi Marinca este antologică!). Un film matur despre Prezent şi despre Trecutul prezent (din fericire sau din nefericire) în el.

(Versiune extinsă pentru LiterNet)