Filmele documentare prezentate la Astra Film Fest se înscriu pe linia documentarului de autor. Ceea ce nu înseamnă că în festivalul de la Sibiu nu-şi găsesc locul şi producţii de televiziune. Sînt filme ce explorează teme ale lumii contemporane, tratate la nivelul individului sau al comunităţii: schimbările politice şi efectele lor în viaţa de zi cu zi, globalizarea, relaţiile interetnice, marginalizarea socială, perpetuarea tradiţiilor. Accentul Festivalului Astra Film cade, în fiecare an, pe filmul documentar românesc.
Timp de cinci zile, între 15 şi 19 octombrie 2008, Astra Film Fest s-a mutat la Poznan. Pentru prima oară, echipa de la Sibiu a asamblat un întreg festival în străinătate. Prin proiectul "Astra Film descoperă România", selecţii de filme documentare au fost prezentate, în acest an, în cadrul unor festivaluri internaţionale din Cracovia, Paris, Torino şi Novosibirsk. Evenimentul din Polonia a fost, însă, unul mult mai cuprinzător.
Filme şi regizori români la Poznan
Astra Film Sibiu în Poznan a însemnat, în primul rînd, un program de filme documentare alese pe sprînceană. Prioritate au avut peliculele realizatorilor români, festivalul reprezentînd o parte a unei acţiuni de promovare a regizorilor şi a creaţilor cinematografice româneşti dincolo de hotarele ţării. Filme produse în ultimii ani, prezentate şi premiate, multe dintre ele, la Astra Film Fest. Bar de zi şi alte poveşti de Corina Radu, Marele jaf comunist de Alexandru Solomon, Blestemul ariciului de Dumitru Budrala, Graţian de Thomas Ciulei, Mămăliga te aşteaptă de Laurenţiu Calciu, Nu te supăra, dar... de Adina Pintilie sînt filme despre subiecte şi realităţi româneşti abordate de regizori români.
Bar de zi şi alte poveşti urmăreşte, prin cadre lungi, fotografice, povestea unor personaje marginale care s-au retras din faţa vieţii într-un local din Oraşul de Jos, din Sibiu. "Dragostea nu înseamnă neapărat minuni ale lumii. Credeţi că Romeo şi Julieta chiar au fost fericiţi, atîta cît s-au iubit?", se întreabă unul dintre protagonişti. Blestemul ariciului urmează itinerariile unei familii de ţigani săraci, ce bat cu piciorul zeci de kilometri în jurul Sibiului pentru a schimba mături şi coşuri pe mîncare. Viva Constanţa este tot un soi de road-movie, însoţind un imitator nomad al lui Elvis Presley, care îşi cîştigă existenţa cu o pereche de ochelari de soare, o ghitară şi un repertoriu englezo-român. Mămăliga te aşteaptă e povestea unei familii foarte amărîte, cu zece copii, din Moldova; Mihai, unul dintre băieţii mai mari, care a intrat la facultate, renunţă la teologie şi se întoarce să-i ajute pe ai săi, muncind pămîntul.
Ultimii ţărani - Nevasta cea bună de Angus Macqueen şi Un campion balcanic de Reka Cincses aduc perspectiva "din afară" asupra României; Ultimii ţărani e semnat de un cunoscut realizator BBC, iar Un campion balcanic e o producţie germană a unei autoare din Transilvania. Filmul lui Angus Macqueen face parte dintr-o serie de trei documentare despre satul Budeşti, din Maramureş, unul dintre ultimele locuri, crede regizorul, în care cultura rurală încă există: "oamenii trăiesc unul pentru altul şi poţi vedea de unde provin alimentele pe care le mănînci".
Nu lipsesc nici filme ale unor regizori de origine română, despre teme din lumea largă. Cabal in Kabul de Dan Alexe îi are în prim-plan pe Isaac şi Zabulon, ultimii evrei din capitala Afganistanului. Cei doi împart aceeaşi sinagogă, îşi fură clienţii unul altuia şi se înjură şi se duşmănesc de cînd se ştiu. Scrisoare către morţi de Andre Itteanu şi Eytan Kapon se opreşte asupra unui moment de criză dintr-un sat din Papua Noua Guinee. Îngrijoraţi de o posibilă catastrofă financiară, oamenii îşi neglijează obligaţiile tradiţionale faţă de cei trecuţi în lumea spiritelor.
O altă secţiune a prezentat câteva documentare studenţeşti, "pentru a-i încuraja pe tineri să facă film". Paşaport pentru paradis, semnat de Astrid Bussink, dezgroapă o poveste uitată din Nagyrev, un sătuc din Ungaria. În anii '20, multe dintre femeile cătunului, ajutate de o moaşă, au luat o hotărîre macabră: aceea de a scăpa de soţii lor, care nu erau buni de nimic. Soluţia nevestelor - arsenicul din hîrtia de muşte - a fost împrumutată şi în satele din jur. Un glas, un vot de Jeanne Praturle e un film de animaţie original, despre implicarea politică a cetăţeanului obişnuit.
Programul a inclus şi o selecţie de filme clasice: Primul contact de Bob Connolly şi Robin Anderson, Sfinţi şi nebuni de Michael Yorke, Răpirea mireselor din Kirghistan de Peter Lom. Papuaşii ţinuturilor înalte din Noua Guinee, prezentaţi în Primul contact, erau una dintre ultimele comunităţi care trăiau, încă, "vîrsta de aur" a omenirii. Nu auziseră de bani, de maşini, vestimentaţia lor era sumară, existenţa le era vegheată de spiritele defuncţilor. Apoi au apărut, brusc, căutătorii de aur, cu avioane şi arme de foc, şi următoarea generaţie de papuaşi purta deja haine occidentale şi făcea comerţ.
În sfîrşit, o secţiune consistentă a fost cea a filmelor din şi despre Europa de Est. Cîteva pelicule abordează chiar subiecte poloneze: Strada noastră de Marcin Latallo, Hornarii de Katarzyna Wala, Grasele la pat, slabele la dans de Konrad Szolajski. Coşarii cu joben ai Katarzynei Wala sînt, în Poznan, un peisaj obişnuit. Viaţa lor, periculoasă, se desfăşoară deasupra acoperişurilor. Strada noastră e pelicula unui tînăr regizor francez ce pătrunde, cu camera de filmat, în intimitatea unei familii poloneze din Lodz. Membrii familiei Furmanczyk muncesc, de cinci generaţii, în fabrica locală. După căderea comunismului, uzina se închide şi muncitorii se trezesc şomeri. Sărăcia şi sentimentul inutilităţii duc, în mod inevitabil, la depresie şi la alcoolism.
Ce nu ştim despre vecini
Festivalul din Poznan a avut, pe lîngă promovarea documentarelor româneşti, şi un alt obiectiv. Ţările apropiate geografic din Europa Centrală şi de Est ştiu foarte puţine lucruri unele despre celelalte. Greu am putea să numim, de exemplu, doi autori de film documentar din Polonia sau doi autori din Bulgaria. Prezenţa caravanei româneşti la Poznan a fost un prilej pentru a ne face cunoscuţi. Filmele documentare au fost însoţite de o expoziţie de fotografie cu tema "Transilvania mea", de muzică şi dans, cu "Minisatul Sf. Andrei" (un grup etnologic şi folcloric de tineri braşoveni, condus de profesorul Sorin Apan) şi cu Fanfara "Zece Prăjini". Expoziţia a inclus lucrări semnate de Manfred Wirtz, Dumitru Budrala, Miya Kosei, Octavian Chende, Benko Emese, Lucian Muntean ş.a. "Minisatul Sf. Andrei" şi Taraful lui Crăciun, "Zece Prăjini", au dansat şi au cîntat la Centrul Cultural Zamek, locul de desfăşurare a festivalului, dar şi pe străzile burgului.
Poznan e un oraş cu 600.000 de locuitori, unul dintre primele cinci, ca mărime, din Polonia. E situat în vestul ţării, aproape de graniţa cu Germania, şi e, se pare, capitala primilor domnitori polonezi. A făcut parte, timp de mai bine de un secol (cu întreruperi), dintr-o provincie a Prusiei şi apoi din Imperiul German. Oraşul vechi e întins şi paşnic, străzile sînt largi, viaţa e, în ciuda mallurilor, una liniştită. Rata şomajului e cea mai mică din Polonia şi salariul mediu al zonei se ridică, după spusele localnicilor, la 1.000 de euro.
Urmele războiului au fost bine acoperite prin lucrări de restaurare, în schimb urmele comunismului se văd pretutindeni. Clădirile comuniste zgîrie retina, un fel de Gostat cenuşiu, din beton, a fost înfipt pînă şi în piaţa centrală. La fel de inestetice sînt şi cuceririle capitalismului: panouri publicitare imense acoperă casele vechi, fast-fooduri stidente, cu shaorma şi tortilla, agaţă trecătorii la fiecare pas. Deşi am intrat în cîteva localuri cochete, cu meniuri foarte variate, oamenii se înghesuie în restaurantele cu junk-fooduri. Magazinele second-hand propun "colecţii de haine de la Londra".
Castelul Zamek, fosta reşedinţă a împăratului Wilhelm al II-lea, e o clădire impunătoare, ridicată aproape de centrul oraşului vechi. Palatul găzduieşte, în fiecare an, expoziţii, festivaluri, concerte, proiecţii de film şi piese de teatru, workshopuri şi alte iniţiative artistice. Arta contemporană stă alături de piesele vechi de mobilier, festivalurile se desfăşoară printre expoziţii avangardiste şi proiecţii video. Asocierea "Minisatului Sf. Andrei" cu un lup împăiat, aşezat peste un morman de oase şi de puşti Kalaşnikov, redus, din fericire, la tăcere (lupul putea să şi urle prin nişte difuzoare ascunse), părea, ea însăşi, un gest avangardist.
Festivalul din Poznan a fost realizat în colaborare cu Departamentul de Etnologie şi Antropologie Culturală al Universităţii din Poznan şi cu Centrul Cultural Zamek. Michael Buchowski, profesor la Catedra de Antropologie a Universităţii Adam Mickiewicz, a făcut parte, în anii trecuţi, din juriile Astra Film Fest Sibiu.
Studenţii din Poznan au venit şi continuă să vină, în număr mare, la festivalul sibian. Unii au descoperit, pornind din Sibiu, multe locuri din România; în anii 2000, aceasta li se părea o ţară cu preţuri mici, însă acum, spun ei, totul e la fel de scump ca în Polonia. În sala de proiecţie de la Castelul Zamek, cel mai numeros public a fost cel studenţesc. Un fapt important legat de organizare: evenimentele au început la timp, toate filmele aveau subtitrări în engleză şi în poloneză. Imaginea României poate a cîştigat ceva sau poate nu, însă în sălile de la Zamek tinerii au venit cu plăcere, au rămas să vadă filme şi ceea ce s-a petrecut la faţa locului le-a răsplătit aşteptarea şi aşteptările.