O expoziţie eveniment: "a rezista oricărei situaţii"
Expoziţia retrospectivă Andrei Cădere, Peinture sans fin, din această toamnă de la MNAC, este, cu siguranţă, unul dintre cele mai importante evenimente artistice româneşti ale anului 2008. Născut la Varşovia în 1934, artistul român părăseşte Bucureştiul pentru totdeauna în 1967 şi se mută la Paris, unde devine în scurt timp foarte cunoscut şi controversat pentru actele sale artistice în afara spaţiului instituţional al artei, acte ce deschid şi problematizează chestiunea instituţiilor de artă, a intervenţiei economicului şi a politicului în mecanismul artistic. La 30 de ani de la moartea sa, expoziţia, înainte să ajungă la Bucureşti - cu o selecţie şi un display regîndite de către curatoarea Magda Radu - a trecut mai întîi pe la Staatlichen Kunsthalle Baden-Baden, iar apoi prin Paris şi Maastricht.
Considerat astăzi unul dintre cei mai importanţi protagonişti ai artei conceptuale, numelui lui Cădere (André Cadere, pentru lumea internaţională) i se asociază celebrele bare de lemn, de lungimi şi afişînd combinaţii de culori diferite, făcute de mîna artistului conform unui calcul special. Celebre sunt cele patru fotografii identice din 1974: îmbrăcat într-un tricou în dungi, artistul stă cu spatele la obiectiv şi poartă pe umăr o bară tricoloră. Fiecărei fotografii i se alătura acelaşi text: "O bară rotundă din lemn este un asamblaj de segmente pictate a căror lungime egalează diametrul şi se succedă după o metodă ce comportă erori. Expusă acolo unde este văzută, această lucrare este contrară textelor şi fotografiilor aici imprimate. Depinzînd de constrîngerile acestei cărţi, textele şi fotografiile au un singur raport cu lucrurile pe care le descriu: Incompatibilitatea. Cadere. 1974". Fiecare bară făcută de către artist are cel puţin o greşeală în structura sa, o greşeală anunţată de către el de la început, drept o lege clară după care artistul se conduce: eroarea ca lege, programarea accidentului, introducerea abaterii în regulă. De aici, din start, producerea programată şi anunţată a greşelii apare ca o critică la adresa Artistului.
Problema pe care şi-o pun criticii de artă atunci cînd vorbesc despre Cădere este cea a dificultăţii medierii artei sale, a oferirii unor eventuale direcţii de lectură (în ziua vernisajului, MNAC a organizat şi un simpozion internaţional despre artistul român). Cum se lasă lucrările sale mediate?, se întreabă şi criticul de artă Simone Neuenschwander. Cum explici publicului arta lui Cădere, barele de lemn pe care le insera temporar la vernisajele expoziţiilor artiştilor consacraţi (Barnett Newman, de pildă, în 1972), fără a fi invitat, cum defineşti plimbările sale pe străzile Parisului, ale Genovei ori ale New York-ului, cu o bară de lemn pe umăr? Sau apariţia sa în '74 la deschiderea expoziţiei de la Köln Kunsthalle, Projekt '74, Kunst bleibt Kunst, cu aceeaşi bară colorată îmbrăcată în hîrtie albă, ca semn de protest împotriva cenzurării lucrărilor lui Hans Haacke şi Daniel Buren (şi oare decorarea curţii de onoare a Palais-Royal cu coloane de diferite înălţimi, îmbrăcate în dungi drepte alb-negru, lucrare site-specific a lui Daniel Buren din 1986, nu recheamă şi ea arta lui Cădere şi nu se situează şi ea tot pe linia criticii instituţionale iniţiate de către artistul român?).
"Simt că structura lucrării mele este destul de solidă pentru a rezista oricărei situaţii", spunea Cădere, chiar în preajma morţii sale premature la Paris, în 1978, într-una dintre ultimele sale scrisori către marele galerist şi promotor artistic Yvon Lambert. Sunt două aspecte spre care ne îndreaptă această confesiune sigură a autorului. Mărturisirea-testament ne oferă, pe de-o parte, o posibilă cheie de lectură a expoziţiei de la MNAC, un posibil răspuns la chestiunea medierii, dacă într-adevăr artistul ne pune probleme de mediere (sau, mai bine spus, absenţa artistului). Pe de altă parte, acest personificat "a rezista oricărei situaţii", încrederea în obiectul său artistic, care va face faţă oricui, după dispariţia lui Cădere, deschide către foarte multe interpretări. Pe cîteva dintre ele le glosăm în finalul acestui articol.
Arta-intrus
La MNAC, Andrei Cădere umple trei încăperi largi. Într-un mod foarte diferit. Una este cea a documentelor, pe pereţii alteia sunt proiectate două filme cu artistul (mergînd prin oraş, însoţit de bara de lemn, într-unul, iar în celălalt recompunînd din graffiti modelul unei bare virtuale). În cea de-a treia, barele-toiag ocupă pereţii, podeaua, colţurile încăperii, reconstruiesc expoziţii trecute ale artistului ori încearcă să compenseze absenţa acestuia. La prima scrutare a spaţiului, expoziţia îţi lasă exact sentimentul de gol şi de lipsă a artistului care dădea viaţă artei sale, o făcea să existe prin fiinţa sa. La o a doua parcurgere a spaţiului, obţii un alt efect: bara aflată la colţ, abia sprijinită de perete şi părînd în acelaşi timp că ea sprijină peretele, îţi dă exact sentimentul opus, senzaţia ca artistul tocmai a părăsit camera, că a fost acolo mai devreme ("Elvis has just left the building"). Absenţa artistului e tot prezentă, dar pare o ieşire din cadru care tocmai a avut loc şi pe care tu ai ratat-o.
Apoi, aşezarea obiectelor în "sala documentelor" este excelentă. Parcursul artistic al lui Cădere - pînă la ultimele fotografii cu artistul muribund, aflat în faţa spitalului parizian şi ţinînd o bară foarte mică, extrem minusculizată, în mîna stîngă - este creat din fotografii, scrisori şi cărţi, aşezate sub sticlă, ca într-un muzeu clasic în alb şi negru (la care se adaugă, parcă făcînd parte din viziunea curatorială, indicaţiile repetate ale paznicelor de a nu atinge sticla şi de a păstra distanţa). Ceea ce creează surpriza şi constituie un posibil răspuns la problema medierii este tocmai această sală de expoziţie: camera sumbră de muzeu clasic este presărată cu barele colorate ale lui Cădere. Cîteva s-au instalat chiar sub sticlă, alta stă pe spaţiul restrîns al bordurii unei guri de aerisire din perete. Artistul şi-a strecurat barele sale-intrus, de data aceasta în propria sa expoziţie, găzduită în Casa Poporului. Un spaţiu-lecţie perfectă de mediere a artei sale.
Posibil glosar
Bara de lemn pe care Cădere o purta mereu cu el ar putea fi crucea lui Isus. Isus pe Muntele Golgota; Axis Mundi, copacul vieţii şi al morţii, Eliade, stîlpul casei, "să spargi acoperişul casei", dar al unei case neaşezate, nomade. Simbol falic exteriorizat şi împodobit (tribalism, artă primitivă), băţul căluşarilor, fertilitate, credinţa în creanga care odată pusă în pămînt înfloreşte, creangă de aur a artei. Bara-băţ fără pînza steagului, dar cu culorile steagului. Toţi ne purtăm "bara" noastră zilnic, în mîini, pe umăr, în spate. E povara pe care fiecare dintre noi o duce cu el zi de zi.
Barele de lemn ale lui Cădere "rezistă într-adevăr oricărei situaţii", iar viaţa cu care artistul le-a învestit reuşeşte să recreeze propria sa viaţă. Asemenea unor ştafete din atletism, ele circulă singure, din om în om: ştafeta curatoare a artei, la nesfîrşit.
Andrei Cădere,
Peinture sans fin
Concept: Karola Graesslin,
Astrid Ihle şi Bernard Marcelis
Curator: Magda Radu
MNAC, 25 septembrie-25 noiembrie 2008