Omul de rînd este de acord că la zugrăvit cel mai bine se pricepe meşterul constructor, la cusut, croitorul ori la gătit, bucătarul (deşi mai toată lumea are experienţe în acest domeniu). Cînd este vorba despre artă, specialistul este scos din calcule. Profesionistul nu (prea) ştie, de fapt, ce face cînd realizează o lucrare; este inspirat, cel mult, de daimon-ul său printr-un dicteu venit în mod incert de undeva din subconştient. Comentatorii de artă calificaţi sînt, în aceeaşi viziune, sofişti capabili să vorbească la fel şi de bine, şi de rău despre orice. Persoanele al căror lexic nu conţine termenul de origine greacă antică îl substituie în raţionamentele lor interioare cu acela de "şarlatan". Într-o ultimă instanţă, cea publică, arta este ceva relativ, iar discursurile care reflectă acest "adevăr" sînt cele mai bune şi mai inspirate, cu atît mai mult cu cît ele nu pot fi ţinute decît de oameni cu o gîndire asemănătoare cu aceea a maselor largi de receptori. Am stabilit coordonatele faptului că în România nu există piaţă de artă. Acesta este motivul pentru care, la noi, mijloacele financiare se asociază cel mai adesea cu kitschul. Carenţele în educaţia şi în cultivarea noilor generaţii îşi au (de asemenea) rădăcinile în concepţiile menţionate anterior.
Subiecte incomode
Pe 6 noiembrie 2008, artistul plastic Alexandru Rădvan şi curatorul Diana Dochia au susţinut o conferinţă de presă la Anaid Gallery, unde au adus în discuţie problema distorsiunii realităţii în legătură cu recenta lor participare la un eveniment cultural realizat în spaţiul german. Cu aceeaşi ocazie, au fost expuse o parte dintre lucrările care au stat la baza subiectului de scandal cultural al toamnei. Motivul pentru care supunem atenţiei cititorului iniţiativa celor doi este acela că raţiunile artei sînt altele decît cele ale mass-mediei şi că obiectul de artă se susţine (ori se descalifică) prin calitatea sa, nu prin şabloanele la care este redus uneori. Invităm publicul interesat să ia cunoştinţă de lucrările lui Rădvan în mod direct, trecînd pragul Anaid Gallery. Vizitatorii sînt întotdeauna bine-veniţi! Apoi, artefactele, indiferent că este vorba despre pictură, desen, gravură, sculptură, au alte efecte asupra privitorului cînd sînt redimensionate sau convertite cromatic în formatele optime pentru reproduceri tipărite. Un alt argument pe care îl aducem în favoarea "instanţei artistice" este acela că opera nu trebuie judecată în funcţie de subiect sau de orientarea aceluia care a creat-o. Răspunsurile îi vor aparţine fiecăruia în parte, dar este bine ca acest fapt să se realizeze într-o reală cunoştinţă de cauză.
Discursul curatorial al Dianei Dochia porneşte, în cazul expoziţiei Omagiu lui Iuda/Cruciaţii, de la premisa că, în contemporaneitate, raporturile dintre artă şi transcendenţă se află într-o nouă situaţie de rostire. Lumea fără mituri şi legende a produs o desacralizare atît în plan social, cît şi în acela artistic. Potrivit gîndirii filozofului irlandez Edmund Burke, plăcerea ce ia naştere în urma unui pericol sau a unei dureri reprezintă o "teroare încîntătoare". Aceasta poate conduce la uimire, la admiraţie sau la respect. Rădvan sondează această zonă prin desenele sale, care devin, astfel, mijloace de reflecţie. Cruciaţii lui sînt atemporali. Situaţiile asupra cărora s-a oprit aparţin unei lumi măcinate de teroare şi de frică, unei umanităţi sfîrtecate, dominate de violenţă şi de trădare. O temă implicită este aceea a imposibilităţii alegerii. "Lucrările lui Rădvan interpelează direct spectatorul", ne spune Diana Dochia. Şi continuă: "Trauma, vanitatea, grotescul, bestialitatea sînt zone explorate în cadrul artei sale, care ne invită la o reînnoire a formei de cunoaştere sensibilă. Este vorba adesea, în cadrul proiectelor sale artistice, de o stimulare senzorială şi empatică, în care ochiul aproape că nu poate privi (Diana Dochia a făcut aluzie la gravura 26 - cu titlul No se puede mirar!/Asta nu se poate privi! - din ciclul lui Francisco Goya, Los Desastres - n.a.). Guido Ceronetti vorbea la un moment dat despre degradarea infinită inerentă lumii şi despre faptul că omul nu a dat încă viaţă tuturor crimelor care se regăsesc în el, în stare latentă. Rădvan este preocupat de această degradare, de întunericul şi de neprevăzutul fiinţei umane, de faţa nevăzută a lucrurilor. Omagiu lui Iuda/Cruciaţii conturează o tiranie a realităţii întemeiate pe iluzie şi distrugere. Iuda poate fi oricare dintre Cruciaţi, la fel cum oricare Cruciat poate fi Iuda".
Subiectele alese de Alexandru Rădvan sînt adeseori periculoase (la propriu şi la figurat). Dintre expoziţiile sale anterioare amintim Memoriile lui Constantin, Cancer, Sol Victus Taurobolii, Imperatores/Fragmente. Tangenţele religioase, uciderea ritualică, iminenţa morţii sau puterea (ca formă de substituţie a divinităţii) sînt teme recurente în lucrările lui Rădvan. Totuşi, nu subiectele îl conduc pe artist spre ideile şi mijloacele tehnice prin care s-a făcut cunoscut. Concepţia, mîna şi ochiul său rămîn aceleaşi cînd expoziţiile se numensc Zeus şi Europa (2008), Desene pentru Petronius (2003), Eroi (2001), 12 imagini povestite de Alexandru Rădvan (2001) sau Anatomia peisajului (2000).
Artă voioasă, solară
În discuţia purtată cu Alexandru Rădvan, am evitat comentariile privind recentul subiect din dezbaterile publice necalificate. Lucrările sale nu trebuie să fie apărate printr-un discurs, iar artistul nu are de ce să se disculpe în faţa cuiva. Reţinem, din ampla discuţie purtată, un fragment pe care îl considerăm edificator pentru faptul că artistul nu a apărut ieri, nu este rezultatul unor activităţi de presă şi vine de pe un drum bine conturat, a cărui direcţie este logică şi clară. "De obicei, lumea se centrează asupra ultimei secunde din biografia unui pictor, uitînd că aceasta este rezultatul unui drum lung", ne-a mărturisit Rădvan. "Anumite segmente din creaţia unor artişti români m-au influenţat major în procesul de formare. Corneliu Baba a reprezentat, încă din copilărie, o sursă de fascinaţie pentru mine. Ar fi apoi unul dintre continuatorii săi, Henry Mavrodin. Mă regăsesc şi în anumite aspecte din creaţia lui Horia Bernea. Pe Florin Mitroi, care mi-a fost şi profesor, îl apreciez dincolo de relaţia maestru-discipol. Îl mai amintesc pe Vasile Gorduz, şi aici aş stabili limitele unei liste foarte restrînse. La toţi aceştia, citind pe diagonală, constatăm orientarea spre pictura figurativă şi abordarea realului, fără căderea în plasa mimetismului, impresivului, a interpretării primare a naturii.
Există, în toate cazurile citate, o senzualitate a imaginii, legată nu neapărat de subiect, ci de modul de a simţi şi de a organiza imaginea în care mă regăsesc şi pe care o caut în lucrările mele. Baba, Mavrodin şi Mitroi sînt desenatori de mare rafinament, ceea ce, din punctul meu de vedere, le conferă o deschidere fantastică. De la ei am preluat modelul de a face lucruri care nu sînt întotdeauna comode. Consider că arta românească suferă tocmai din cauza acestui lucru. Temerea de o abordare mai gravă a subiectelor este o constantă în arta noastră, plină de voioşie, vioiciune, plasată în mod forţat într-un sector solar. [...] Nu mă regăsesc deloc nici în tematica Grupului Prolog (mişcare artistică cu accente ortodoxe, care a apărut înainte de 1989 şi a fost reprezentată de către Constantin Flondor, Paul Gherasim, Sorin Dumitrescu etc. - n.a.), care nu se înscrie în cele spuse mai devreme. Abordarea lor mi se pare mult prea voit culturală. Am amintit Prologul datorită subiectului religios prezent - din alte perspective - şi la mine. Dintre pictorii generaţiilor noi, Roman Tolici, care a abordat ocazional acelaşi subiect (expoziţia Evanghelia după Moş Crăciun - n.a.), este la fel de îndepărtat, dar din alte considerente, care ţin, de data aceasta, de anecdotic. Pentru că am ajuns la generaţia mea, fără a avea ceva în comun sau fără a fi existat vreo influenţă reciprocă, îl amintesc pe Ciprian Paleologu."
Alexandru Rădvan este, dincolo de audienţă sau cotă, unul dintre artiştii (relativ) noului val care au ceva de spus. Spaţiile construite de el sînt grele şi incomode. Volumul şi linia converg în direcţia creării - sau, poate, a semnalării - unor angoase care nu îşi au originile în experienţe personale traumatizante, ci într-un mod particular de a problematiza realităţile înconjurătoare. Acest mod poate plăcea sau nu. Important este ca munca unui artist să fie evaluată în context cultural.
Acţionismul vienez
Încheiem printr-o scurtă aducere în discuţie a mişcării artistice din deceniul al şaptelea, cunoscute sub numele de Viennesse Actionism. Lucrările lui Günter Brus, Otto Mühl, Hermann Nitsch sau Rudolf Schwarzkogler au şocat atunci lumea şi continuă să uimească prin violenţă. Brus chiar a ispăşit şase luni de închisoare pentru "crima de a fi degradat simbolurile statului". Ceilalţi membri fie au scăpat cu doar o lună, fie au fugit de autorităţi. Fluxus-ul, Performance Art-ul, Body Art-ul sînt doar cîteva dintre direcţiile "deschise" de acţionismul vienez. Nu intenţionăm să pledăm pentru Subversive Art, ci doar să propunem spre documentare cîteva aspecte din istoria recentă a artei. Poate aşa, un artist precum Rădvan va fi considerat mai puţin şocant.