Vineri, 28 noiembrie 2008, la Galeria Posibilă a avut loc vernisajul expoziţiei Chestii tipărite - retrospectivă Dan Perjovschi, construită de către artist în jurul a 15 cărţi, dintre care ultima, Bucureşti-Brussel-Chişinău, apărută chiar cu această ocazie. Tipărită de Galeria Posibilă cu sprijinul AFCN, este o carte-obiect care pune în paralel trei proiecte din 2008 (cel de la Centrul Naţional al Dansului din Bucureşti, de la Wiels Center for Contemporary Art din Bruxelles şi din cadrul proiectului Intervenţii 3 din Chişinău).
Expoziţia, deschisă pînă pe 8 februarie 2009, adună, pe lîngă cărţile amintite, şi o serie de invitaţii, cataloage, ziare, precum şi colecţia completă a revistei 22. Toate acestea sînt expuse în ideea de a fi răsfoite.
Amintim că participarea la tîrgurile de artă de la Bologna, Viena şi Veneţia a însemnat pentru Galeria Posibilă deschiderea către scena internaţională atît în ceea ce priveşte vînzările (lucrări foto şi video fiind achiziţionate de importanţi colecţionari), cît şi ca punct de plecare pentru noi colaborări, cum ar fi cea cu Galeria Canem din Spania, unde a avut loc, anul acesta, o expoziţie de grup cu patru artişti reprezentaţi de Galerie.
Cu ocazia vernisajului din data de 28 noiembrie 2008, Dan Perjovschi a avut amabilitatea de a ne oferi un interviu în exclusivitate, pe care îl prezentăm cititorilor noştri în rîndurile de mai jos.
Mihai Plămădeală: Sînteţi unul dintre puţinii artişti plastici români (din toate timpurile) a cărui activitate este vizibilă şi în afara ţării. Cum au putut nişte desene mici ca dimensiuni şi minimale ca execuţie, să creeze o (aşa de) mare vizibilitate?
Dan Perjovschi: În dimensiuni (desenele mele) sînt reduse, dar în concept ele sînt mari (rîde). Nevoia şi practica m-au învăţat că ceva simplu şi imediat cum este desenul, care seamănă a caricatură sau a graffiti, dar nu este, poate fi executat la diverse scări. Precum un scamator, printr-un hocus-pocus, scot dintr-un carneţel sau caiet de notiţe zeci de metri pătraţi de desene în muzee sau în instituţii mari din lumea asta. Desenul meu, chiar dacă încape în notebook-ul ăsta mic de 10/10 cm, poate fi făcut şi de 4/4 m la MoMa.
Pentru că am ajuns, mai repede decît anticipasem, la Museum Of Modern Art (MoMa), anul acesta aţi avut la dispoziţie un perete întreg acolo. Să ne referim la problema "mărimii" în acest sistem (instituţional) de coordonate, plecînd de la faptul că într-o lume artistică precum cea americană, pentru a te putea impune, trebuie să ocupi un loc important, inclusiv în spaţiu.
Prima expoziţie din Statele Unite o avusesem în 1995, cînd am desenat cu creionul timp de o lună nişte omuleţi, pe care ulterior i-am şters progresiv, astfel că, la sfîrşitul intervalului de timp, am lăsat pereţii cum îi găsisem. Atunci am lucrat mic, pentru că proiectul o cerea. La MoMa semnele mele grafice au fost făcute astfel încît să poată fi privite de la distanţă. Am lucrat (la 12 metri înălţime) cu macarale cu braţe, cu etaje..., lumea se aduna ca la show..., era o parte foarte performativă în ceea ce am făcut. Spaţiul dictează anumite proporţii, dar să nu uităm că americanii sînt receptivi la artă conceptuală, aşa că nu trebuie în mod obligatoriu să lucrezi "mare".
America e foarte diversă, chiar dacă partea ei spectaculară domină. Acest fapt se întîmplă însă şi în Europa, la Berlin, la Frankfurt, şi nu numai. Mărimea, grandoarea, spectaculozitatea sînt ceva cu care poţi jongla. La Londra, Sala Turbinelor este gigantică, dar asta nu înseamnă nimic în sine, pentru că în joc sînt mult mai multe elemente.
Dacă joci cărţi mari, poţi cădea în capcană. Ca să lucrezi spectaculos, trebuie să ai bugete importante, care sînt tot mai greu de obţinut şi presupun tot felul de obligaţii. Eu vreau să scap de condiţionări, pentru a fi cît se poate de liber. Marker pe perete, cărbune, lucruri care se şterg, pe care le pot face singur, fără echipe, pentru care nu trebuie tehnicieni, transport, asigurări...
Am descoperit un limbaj care întruneşte mai multe lucruri
M.P.: Cum este perceput şi cum se autodefineşte artistul Dan Perjovschi? De ce este receptiv publicul la un asemenea tip de artă?
D.P.: Munca mea este constant luată drept graffiti, caricatură ori (cine ştie ce?) altceva. Să o ia fiecare cum doreşte, dar să nu uităm că frescele de la Voroneţ pot fi interpretate (şi) ca un cartoon. Lumea să-l ia cum vrea pe Daumier, pe Tristan Tzara sau pe Saul Steinberg!
Eu pot spune că am avut norocul de a descoperi un limbaj care întruneşte mai multe lucruri. Acest fapt se întîmplă şi în alte zone artistice. Nu mai ştii cu exactitate dacă un film actual e tragic sau comic. Aşadar, nu contează cum sînt perceput, decît prin ierarhia pe care o instituie cuvintele la noi în cultură. Percepţia că aş fi caricaturist mă deranjează numai dacă mă plasează ca artist undeva mai jos. Orice limbaj este astăzi valabil, dacă este făcut cu măiestrie, cu consecvenţă şi dacă ţine piept rutinei. Lucrările mele sînt apreciate (doar) în măsura în care oamenii se regăsesc în ele.
M.P.: Ce părere aveţi despre arta contemporană? Trăim o perioadă de decadenţă artistică?
D.P.: Definiţia artei se schimbă de la perioadă la perioadă. Din punctul de vedere al lui Danto, poate că arta a murit. Poate e un zombi şi nu realizăm (rîde). Eu observ înainte de orice altceva diversitatea artei contemporane, în care se petrec lucruri extraordinare. Anii '50, '60, '80 oferă repere de bază în această direcţie. În momentul cînd nu mai faci nimic nou, ai murit ca artist, tot repetînd ce s-a făcut înainte. Unii creează limbaje cu pretenţia de a fi radicale şi originale, dar de fapt e vorba de o falsă percepţie a acestora. Formula "copy-paste" nu funcţionează decît în măsura în care aduni ceea ce doreşti din cărţi şi din experienţa altora în propria ta carte. Cînd ceea ce faci e asumat, atunci devine valabil.
Eu desenez pe zid pentru a nu putea fi colecţionat în stil clasic. Expoziţia de faţă înseamnă ce am aflat, ce am putut tipări - definiţia intelectualului în România este că trebuie să aibă cărţi (rîde) şi dorinţa de a oferi largul acces la lucrările mele.
M.P.: Postmodernist, postcomunist? Ce este universal în munca (opera) lui Dan Perjovschi? De ce plac lucrările pe care le vedem acum în Chestii(le) tipărite de la Galeria Posibilă?
D.P.: Folosesc ironic despre mine termenii ex-comunist şi postmodernist. Cu accentul pe ex şi pe post. Nici eu nu mai ştiu, acum, la cinci ani distanţă, la ce se refereau exact o serie de lucrări foarte contextualizate, pentru că a dispărut contextul politico-social. Ele devin, în mod interesant, mai misterioase. Sînt însă şi desene referitoare la chestii general umane: dragoste, relaţii, rasă, care vor rămîne.
Am un cod de semne pe care îl repet, ca şlagărele (rîde), pentru că au primit aprobarea unui public mai larg şi ştiu că ele vor prinde. Prin ideile noi experimentez, fiind conştient că pot rata cu ele. Cred că ceea ce fac are, din plecare, un grad universal. Desenul este instinctiv. Copilul, cînd vine la grădiniţă, ştie deja să deseneze. Am încercat să reţin în modul meu de expresie ceva din acest instinct. E un fel de a privi lucrurile cu umor, dar şi cu detaşare. Nu e un umor care să te lovească şi să te facă să te prăpădeşti de rîs. Te atrage într-un teritoriu şi apoi îţi dă de gîndit.
M.P.: Ce pondere are contextul cultural al spaţiului în care expune Dan Perjovschi?
D.P.: Am expus în Chile, în Statele Unite, în Coreea. O parte din ceea ce fac merge pînă acum peste tot. Nu am fost conştient de la început de codurile culturale. De exemplu, recent am fost în Ierusalim şi, cum am multe desene în două secvenţe, dinspre stînga spre dreapta, am realizat că trebuie să le fac invers, după modul lor de a citi de la dreapta la stînga. Încerc să fiu atent la specificul şi la tipul de mental al celor cărora mă adresez. Pe de altă parte, arta contemporană e internaţională din start. Oriunde mergi în lume la un muzeu, publicul de obicei nu este al locului. La New York sau la Londra, în spatele meu, erau oameni veniţi din toate colţurile lumii. Vorbeşti lumii, nu locului ori oraşului respectiv. Cîteodată, universalul este o povară grea.
Proiectele mele sînt temporare pentru a putea fi repetate. Îmi iau toată libertatea să repet ce am făcut la un moment dat. E ca o piesă de teatru sau ca un dans. Uzez de propriul meu repertoriu de desene în proporţie de cam 30%, restul sînt lucruri noi. Cîteodată am perioade faste şi inventez lucruri bune, cîteodată nu.
M.P.: Refuzaţi sistematic instituţionalizarea artei dumneavoastră, prin includerea în colecţii sau prin tranzacţionarea sub formă de artefact. Care este modul preferat de a intra în contact cu oamenii?
D.P.: După cum am spus mai devreme, am un cod pe care îl transfer din carnet pe perete şi de pe perete în carte, dar acesta nu este tot timpul acelaşi. Mă joc cumva combinînd şi recombinînd propriile creaţii, la care adaug sînge proaspăt, să spunem. Curatorii care lucrează cu mine îşi asumă un mare risc. Nu am un plan şi nimeni nu ştie ce se va întîmpla pînă la capăt. Tensiunea aceasta este creativă. Nu am, de asemenea, nici o problemă în a-mi modifica desenele în timp. E un fel de jazz. Improvizaţie, dar foarte bine gîndită în prealabil. Fac 200 de desene pentru a alege în final 20. Munca din spatele proiectului meu e mare. În expoziţia aceasta sînt 15 cărţi, dar asta înseamnă 20 de ani. Mă simt foarte liber şi spontan pe perete, pentru că am bagajul ăsta în spate. Sînt fascinat de cărţi şi de materialul tipărit. Producînd cărţi, scap de sala de expoziţie şi intru în casă la om, pe raftul lui.