Casa lui Rubens (Rubenshuis) din Antwerpen este, fără îndoială, un spectacol muzeistic. În parte, datorită rarităţii unor asemenea privilegiate "receptacule" - am în vedere clădirile, adaptate rigorilor muzeologiei contemporane, în care au trăit El Greco la Toledo, Rembrandt la Amsterdam, Michelangelo la Florenţa sau Giorgio Vasari la Arezzo; în bună măsură, apoi, graţie obiectelor valoroase, "de epocă", ce caută să reconstituie ambianţa originară. Farmecul acestui particular muzeu însă este ţesut din efluviile locului încărcat de istorie. O întreagă lume (în sens heideggerian, aş îndrăzni să spun) - de traiectorii, evenimente, frînturi de destin - este ferecată, adăpostită între pereţii dublului imobil de pe strada Wapper, nr. 9-11.
Aici s-a petrecut cea mai mare parte din biografia pictorului, între aceste ziduri a lucrat şi tot aici s-a stins, în 1640. Obiectele desfăşurate în interior (piese de mobilier, tablouri, statuete, simple ustensile), dar mai cu seamă "arhitectura" acestui perimetru relativ restrîns, ce însumează locuinţa propriu-zisă, atelierul, grădina şi curtea interioară, poartă amprenta ilustrului locatar; parcurgi acele spaţii - coridoare, simple odăi, saloane - însoţit de Rubens, contempli prin mijlocirea sa o natură statică de Alexander Adriaenssen sau un bust de satir modelat de Lucas Faydherbe. Prinţul pictorilor din Antwerpen locuieşte încă acolo.
Între cadrul vieţii cotidiene şi decorul travaliului artistic există o evidentă separare. Mai bine spus, sînt alipite două edificii distincte. Paradoxal, clădirea destinată atelierului (şi spaţiilor anexe) surclasează, prin ornamentaţie şi dimensiuni, locuinţa propriu-zisă; în vreme ce aceasta din urmă rămîne între limitele tradiţiei neerlandeze, pe suprafaţa celei dintîi se derulează ample linii baroce. Fastul se dezvăluie mai cu seamă în curtea interioară; faţada suprapune pilaştri, frontoane frînte, ghirlande, frize în relief cu scene mitologice, capete de satiri şi fauni fixate în nişe. Există apoi, deghizat în poarta de acces în grădină, un fel de arc triumfal foarte complicat, pe suprafaţa căruia descifrezi, pe lîngă artificiile manierismului tîrziu, pasaje dintr-o satiră de Iuvenal; deasupra construcţiei tronează două statui în bronz - Hermes şi Athena, alegorie a alianţei între comerţ şi artă.
Iconografia arhitectural-sculpturală pune în operă, de fapt, programul umanist cu care Rubens s-a întors din sejurul italian (1600-1608); că nu este întîmplătoare configuraţia italiană a faţadelor, a porţii şi chiar a grădinii o probează opusculul publicat de pictor în 1622, la Antwerpen, intitulat Palazzi di Genova. Opera sa furnizează însă exemplul cel mai elocvent al racordului stilistic: Pieter Pauwel Rubens este primul artist universal în spaţiul culturii flamande. Pictura sa, de un calibru neobişnuit, de o rară vitalitate, cu o cromatică incandescentă, devine centrală şi definitorie atît pentru istoria imediată (ceea ce numim îndeobşte "şcoala flamandă"), cît şi în raport cu posteritatea artistică (dacă îl privim pe Rubens ca figură nodală între Tiţian şi Delacroix). Pentru istoria artei, cel supranumit "prinţul pictorilor" este exemplar în multiple privinţe: raportarea la tradiţiile artistice şi literare, mecanica inventivităţii picturale, organizarea atelierului, colecţionarea operelor de artă, corespondenţa diplomatică sau implicarea politică.
În acelaşi timp însă, Rubens, uitat şi recuperat în secolul al XIX-lea, este un construct al istoriei artei (dimensiune surprinsă în titlul ambiguu al cărţii The Making of Rubens de Svetlana Alpers); tocmai de aceea, spectatorul tablourilor sale, dar şi vizitatorul palatului-muzeu din Antwerpen nu se poate raporta inocent la ceea ce vede. Printr-o "lentilă culturală" percepem, spre exemplu, un spaţiu esenţial în structura casei: cabinetul de artă. Croit în forma unui hemiciclu antic, placat cu marmură policromă şi "decorat" cu statuete romane, dar cuprinzînd şi tablouri (între care chiar un Cabinet de amator pictat de Willem van Maecht), un glob terestru gigantic sau mobilier bogat ornamentat, cabinetul lui Rubens este un muzeu în sine, vizitat şi elogiat din secolul al XVII-lea. Cu aceeaşi privire încărcată, trecem şi prin încăperile cu intime rezonanţe - bucătăria, în care tronează, previzibil, o natură moartă cu vînat sau "dormitorul" simplu, cu un portret al Hélènei Fourmet.
Evident, Rubenshuis nu mai are azi înfăţişarea de odinioară. Mai mult ca sigur, multe dintre piesele amenajării iniţiale sînt risipite, iar cele aflate aici nu reflectă milimetric dispoziţia de la început. Spiritul locului a supravieţuit însă istoriei. Să o invocăm, în final: casa a fost vîndută în 1660, după un intermezzo de cincisprezece ani în care a servit drept reşedinţă lordului Cavendish; la capătul unui interval lung de folosire şi minore transformări, în 1937 casa a fost expropriată. Cîţiva ani mai tîrziu, la 21 iulie 1946, muzeul îşi deschidea pentru prima oară porţile.