În trafic - Apocalipsa după şoferi

În Bucureşti, în primele zece luni ale anului 2008 au fost o mie de accidente grave în care au murit o sută şaptesprezece persoane şi au fost grav rănite peste nouă sute. Din 1990 încoace au murit în accidente rutiere două mii opt sute de oameni, numai în capitală. Cincisprezece mii au fost răniţi serios. Statisticile astea sînt cam seci, cifrele zboară şi maşinile roiesc în continuare pe străzi. Însă atunci cînd auzi poveştile unora dintre cei care au fost mutilaţi fizic sau psihic în astfel de accidente placa se schimbă. Şi fără vreo urmă de ostentaţie, de acuză, de scrîşnet acuzator sau de gravitate pompoasă, poveşti de acest gen deapănă două dintre cele cinci caractere înfăţişate de Alexandru Solomon în producţia HBO Apocalipsa după şoferi.

Unul dintre domnii prezenţi pe ecran şi-a pierdut fiica de douăzeci şi şapte de ani într-un accident de maşină în 2007. Domnişoara oprise într-o intersecţie, la semafor, şi a fost izbită din spate de o maşină, atît de tare că vehiculul ei a fost aruncat cincizeci şi şapte de metri înainte. Cel care intrase în plin în maşina fetei avea carnetul suspendat pe viaţă, provocase patru evenimente rutiere grave înainte de acesta şi a fugit de la locul accidentului. Alexandru Solomon merge alături de acest domn pe ruta parcursă de fiica lui în seara accidentului, îl însoţeşte în peregrinările sale la tribunal, unde era pe rol cazul fiicei sale, şi îi este alături în cîteva din desele drumuri în care trece pe lîngă firma celui care a comis accidentul, în speranţa că îl va vedea. E incredibil cum acest domn poate vorbi cu calm despre accident, cum poate rememora clipele cumplite prin care trebuie să fi trecut fără să izbucnească în lacrimi, sau fără să dezlănţuie un potop de înjurături, sau fără să spargă orice i-ar veni la îndemînă. Dă un memorabil exemplu de tărie şi demnitate! Cazul acestui domn pune în discuţie şi legea rutieră de la noi. Felul în care tratează justiţia cazul acesta naşte serioase întrebări cu privire la siguranţa individuală în trafic sau cu privire la modalitatea în care e respectat dreptul la viaţă al fiecăruia.

Un alt domn vine din Braşov spre Bucureşti pentru a vinde o maşină pe care el o adaptase pentru persoanele cu handicap. El însuşi fusese rănit grav într-un accident de motocicletă şi are un handicap locomotor. Voia să vîndă maşina unui alt domn care suferea de un handicap asemănător. Căutînd locul de întîlnire cu clientul, aflăm istoria familială a acestui domn: frate omorît în accident de motocicletî, soră călcată de un tir condus de un tip care voia să se joace cu ea, să o sperie în glumă.

Cîteva ture prin centrul capitalei alături de un poliţist super degajat care, în acelaşi timp, prin observaţiile pe care le face colegilor de pe şosea, se dovedeşte şi un pedagog relaxat, sînt suficiente pentru a ochi cele două probleme care nasc poveşti dureroase, precum cele anterioare. Cauzele haosului din traficul bucureştean ar fi două - creşterea numărului de maşini de aproape zece ori în şaptesprezece ani şi nevoia conducătorilor auto de a cîştiga timp în trafic. Unii dintre conducători iau regulile de circulaţie la mişto fiindcă se cred ei mai cu moţ (şi asta se vede în reacţiile pe care le au atunci cînd sînt atenţionaţi politicos de poliţist), alţii fiindcă meseria le mai cere unele giumbuşlucuri rutiere, pentru că timpul pentru ei înseamnă bani în mod direct.

Între aceştia din urmă e un tînăr din Vaslui care a venit în Bucureşti să lucreze. Livrează mîncare la domiciliu. Paisprezece ore pe zi. De doi ani deja. Speră să îl mai ţină o vreme nervii. Are un haz înnăscut omul acesta (parcă ar fi din poveşti scrise de Porumboiu), asta pare a-l ajuta.

Şi pentru a avea o poveste rotundă, era nevoie şi de un interpret. O doamnă, şcolită la New York şi Madrid, născută în Peru, căsătorită cu un francez, locuitoare a Bucureştiului, prin care îşi duce zilnic la şcoală copiii. Are termeni serioşi de comparaţie şi, fiind şi fostă jurnalistă, decriptează facil şi coerent relaţia românului cu propria maşină, vorbeşte despre folosirea maşinii ca blazon în România, despre importanţa pe care o ai în trafic prin tipul de maşină afişat sau despre Bucureşti în genere, ca siguranţă şi confort, faţă de alte oraşe mari ale lumii.

Mă bucură nespus iniţiativa HBO de a investi şi de a promova documentarul de autor. Pentru marele public de la noi cred că ideea de documentar e legată exclusiv de poveştile tip Discovery. Acele filme conţin foarte puţin cinema şi foarte multă manipulare. Sînt informaţii impuse cu forţa, unele care nu dau drept de apel, pe care nu le poţi combate. Spre deosebire, un documentar de autor izbutit ridică necontenit probleme, incită raţiunea spectatorului pe tema pe care o cercetează şi, mai ales, vorbeşte cinematografic. Ca metodă de expunere, Solomon foloseşte alternanţa. Poveştile cresc în paralel, după teme propuse de autor: Tupeu, Fărădelege, Durere, Neputinţă, Traume, Haos - acestea sînt capitolele poveştii. Ecranele negre care introduc aceste capitole fragmentează filmul şi dau un uşor aer şcolăresc naraţiunii. Un aer întreţinut şi de anumite artificii estetice din documentar, începînd cu intro-ul poveştii, o filmare a traficului din înălţimi, à la Bill Viola din Ancient of Days, care, pe parcurs, primeşte cîteva replici de detaliu românesc - un cerşetor în mijloc de intersecţie, de exemplu. Dar e ok, filmul tot bun rămîne!