Noul Cod rutier - Apocalipsa după şoferi

Lui Alexandru Solomon prietenii îi spun Alecu. Are 42 de ani împliniţi pe 22 iunie 2008, deci în prima zi a zodiei racului. Iar filmografia sa ca regizor şi/sau operator numără peste 20 de titluri.

Dacă ne uităm pe fişa lui matricolă de la IATC (devenit între timp UNATC), secţia imagine, profesor Florin Mihăilescu, aflăm că Alexandru Solomon a absolvit în 1991 cu nota 10, filmul său de diplomă fiind intitulat Cameleonul. Spre deosebire de colegii săi de secţie, Alecu a avut ambiţia să fie autorul total al filmelor sale de şcoală. De fapt ambiţia, hărnicia, tenacitatea, curiozitatea de a încerca lucruri noi sunt trăsăturile sale definitorii care se evidenţiază încă din această perioadă de ucenicie. Astfel, primele sale video-filme ca operator şi coregizor alături de artistul plastic Geta Brătescu - Earth Cake şi Automatism - sunt experimentale. Urmează o scurtă colaborare cu animatorul Radu Igaszag - Duo pentru Paoloncel şi Petronom şi Via Regis - şi cariera sa se aşează pe un dublu făgaş: director de imagine la lungmetraje de ficţiune, realizator de filme documentare. În prima ipostază nu are preferinţe, lucrează cu regizori tineri şi mai puţin tineri, cu regizori consacraţi şi cu alţii la început de drum, cu regizori de nădejde şi cu alţii îndoielnici. Important pentru el este să-şi facă bine meseria, iar dacă rezultatul final merită aplauze (ca în cazul unor filme precum Stare de fapt de Stere Gulea sau Examen de Titus Muntean) satisfacţia operatorului este cu atât mai mare. Dacă ne uităm atent la toate lungmetrajele de ficţiune filmate de Alexandru Solomon, constatăm că el nu face parte dintre acei operatori ostentativi sau calofili care vor să se evidenţieze cu orice preţ şi care aşteaptă să găsească în cronici aprecieri de tipul: "filmul e prost, dar imaginea e superbă".

Vocaţia lui Alexandru Solomon rămâne însă filmul documentar, pe care îl practică din 1993 şi pentru care optează definitiv după 2005. Documentarul îi satisface curiozitatea de a investiga domenii cât mai diferite, de la avangarda românească din anii '20-'30 (Strigăt în timpan - 1993, Cronica de la Zürich - 1996) la subiecte cu încărcătură politică (Marele jaf comunist - 2004, Război pe calea undelor - 2007). Documentarul îi satisface acea dorinţă manifestată încă din facultate de a ţine în mână filmul ca autor total. Documentarul îi oferă o mai mare libertate pentru efecte vizuale. Nu pot uita comentariul admirativ al profesorului său Florin Mihăilescu referitor la Franzela exilului (2003) în care Solomon porneşte de la nişte fotografii de epocă din Berlinul începutului de secol (unde Caragiale a ales să plece definitiv din ţară), peste care suprapune imaginea aceloraşi colţuri de oraş filmate azi din acelaşi unghi şi cu aceeaşi încadratură, sugerându-ţi puterea aparatului de filmat de a învia trecutul şi istoria. Un exerciţiu pe care Solomon îl execută impecabil spre bucuria maestrului său şi a noastră.

Unii comentatori ai cinematografului românesc actual au remarcat o anume răsturnare de preocupări: ficţiunea privilegiază prezentul, documentarul se refugiază în trecut. Alexandru Solomon furnizează argumente în favoarea acestei constatări atunci când se ocupă de dadaiştii români de la Zürich, sau de fotograful Iosif Berman (Omul cu o mie de ochi - 2001), sau de condiţia femeii în prima jumătate a secolului XX (Clara B. - 2005). Acelaşi Solomon ştie, însă, să observe şi să investigheze lumea din jurul lui. A făcut-o în 1998 cu Viaţă de câine, un film despre Bucureşti, sat fără câini, oraş cu hoarde de câini vagabonzi. O face acum cu acest Apocalipsa după şoferi, film pe care HBO l-a coprodus şi pe care îl difuzează în premieră absolută. Traficul nebun, blocajele rutiere, accidentele mortale, creşterea necontrolată a parcului de maşini şi incapacitatea infrastructurii de a-i face faţă au devenit coşmarul nostru de zi cu zi. Sau, vorba lui Alexandru Solomon, o adevărată Apocalipsă.