Nici unul dintre filmele cronicate mai jos (ultimele pe 2008) n-are treabă cu Moş Crăciun, dar simţeam nevoia să fiu în ton. And a Happy New Year!
Maradona, by Kusturica (***, distribuit de Independenţa Film) este un documentar eveniment... sau cel puţin era, pe hârtie. Cel mai mare fotbalist al tuturor timpurilor (sorry, Pele!) filmat de unul dintre cei mai mari regizori dintotdeauna şi acompaniat muzical de unul dintre cei mai simpatici trubaduri din istorie, anume Manu Chao. Dar... marele fotbalist are creierii prăjiţi de pe vremea când se îndopa cu cocaină (başca nişte opinii politice care merg de la straniu la caraghios şi înapoi), marele regizor ar avea chef să vorbească doar despre el (sau să nu vorbească deloc) iar marele muzician apare doar spre final, preţ de o piesă deja faimoasă ("Si yo fuera Maradona..."). Rezultă mai puţin un documentar şi mai mult un document - cumva repetitiv, cumva obositor, cumva schizoid, care reuşeşte totuşi să fascineze. Cum? Dumnezeu ştie. Sau poate şi Maradona.
Body of Lies / Un ghem de minciuni (**, distribuit de InterCom) este un film de Ridley Scott. Adică hiper-montat, stilizat până la refuz, fără pic de umor, lung, tern şi, în general, inutil. Chiar nu realizează nimeni că filmele care tratează, unele comercial, altele apăsat, politicile externe yankee, cu sau fără spioni şi terorişti, au devenit, în cel mai bun caz, indigeste? Chiar nu realizează nimeni că Scott e incapabil să filmeze (indiferent că-i vorba de explozii, carnagii sau dialoguri greoaie) altfel decât un spot publicitar? Chiar nu realizează nimeni că Leo DiCaprio, aşa talentat cum e, nu poate juca sub nici o formă un bărbat? Chiar nu realizează nimeni că Russell Crowe (aflat la al treilea film cu Scott; se pregăteşte al patrulea - ce dracu', ăilalţi au intrat în grevă?) pare, din ce în ce mai des, că joacă... în bătaie de joc? Chiar nu realizează nimeni că vorbesc singur?
Eagle Eye / Ochi de vultur (*, distribuit de Ro Image) este un soi de ghiveci la cuptor altoit cu marmeladă şi mijotat de echipa de bucătari (DJ Caruso - regizor, Shia LaBoeuf - actor, Spielberg - producător executiv) responsabilă pentru varza cu sos de ciocolată abil intitulată Disturbia. Şi nu, în caz că vă-ntrebaţi, chiar nu mi-e foame. Trecând peste ridicolul situaţiei ("Salve Andrei, ce faci? Eh, mă uit la un film cu Shia LaBoeuf!"), am senzaţia că aceşti maeştri bucătari au o slăbiciune pentru lanţul de restaurante Alfred Hitchcock - Disturbia era un remake deghizat la Rear Window, ăsta noul se trage direct din The Man Who Knew Too Much, versiunea '56. Altfel nu-mi explic pornirea debilă care-i împinge să transforme festinuri gourmet în videoclipuri fast-food naţionalist / penibile de care s-ar ruşina până şi Michael Bay, cu intenţia clară de a sodomiza definitiv imaginaţia (cultura?!) generaţiei iPod.
Entre les murs / În clasă (****, distribuit de Independenţa Film) este marele câştigător de la Cannes 2008, de unde a plecat în sacoşă cu un Palme d'Or acordat în unanimitate de juriul condus de Sean Penn. Nu lăsaţi premiile să vă întunece mintea însă - filmul lui Laurent Cantet (care nu se întâmplă, aşa cum credeam eu, într-o singură zi, într-o singură clasă, într-o singură oră de curs) cronichează ferm şi delicat relaţiile dintre un profesor / diriginte şi elevii săi pe parcursul unui întreg an şcolar şi se dovedeşte un experiment absolut înălţător, fără urmă de pre(ten)ţiozitate, care intrigă, amuză, emoţionează şi, asta e, învaţă... în egală măsură. Dincolo de paralelele sociale, umane, chiar politice, care mai subtile, care mai palpabile, pe care le pricepe fiecare, după chef, după puteri, Entre les murs ar trebui văzut de orice adult care a încercat vreodată să înţeleagă un copil, de orice copil care a încercat vreodată să se facă înţeles de un adult, de orice om care a pus întrebări, de orice om care n-a primit răspunsuri, în fine, de oricine a călcat vreodată într-o sală de clasă. A luta continua!