Aşa e scris - Slumdog Millionaire

*** Atenţie! Conţine spoilere! ***

E ora 6 seara şi uitîndu-mă la steluţele care apar în dreptul nominalizărilor la Globul de Aur, 2009 încerc să mă dumiresc dacă s-a dat deja startul festivităţii de premiere sau mai sînt două ore pînă atunci. Acum nu e nici o steluţă în dreptul lui Slumdog Millionaire, dar îmi doresc ca mîine să găsesc una.

N-am mai văzut filme indiene din copilărie, cînd fratele mamei ne-a dus la Lanţul amintirilor. Şi nici n-aş fi crezut că voi merge de bunăvoie să văd un film cu şi despre indieni. Poate fiindcă am trăiri diametral opuse cînd e vorba de ei. Pe de o parte am colegi care mă scot din sărite (fiindcă aşa-s ei, nu din cauza originii etnice, a culorii pielii, ori a pronunţiei molfăite cu care masacrează urechile vorbitorilor de engleză); pe de altă parte, în fiecare seară mă opresc să schimb măcar trei cuvinte şi-un zîmbet, dacă nu o întreagă conversaţie despre familie şi mîncare, cu una din paznice - care e indiancă. Şi care mi-a adus din vizita anuală la Mumbai o imagine înrămată cu o femeie în costum tradiţional pictînd o floare de lotus - de necrezut parcă şi pentru mine, i-am găsit locul potrivit în casă.

Iar azi am găsit loc în inimă pentru un film plin de culori şi sunete, viu, care m-a făcut să rîd şi să sper în victoria binelului. Dar un bine din acela care se obţine cu greu, cu lacrimi şi sînge (la propriu) şi poate tocmai de aceea mai îndelung şi mai profund savurat.

Şi mi-a plăcut filmul pentru că m-am putut raporta la realităţile prezentate. Nu, n-am fost niciodată în India, dar cu un simplu joc de imaginaţie am construit o poveste paralelă, cu nume şi locuri din România. În locul prezentatorului arogant cu cercel în ureche mi l-am închipuit pe Virgil Ianţu şi figura de dur cu care încerca să erodeze încrederea în sine a concurenţilor la Vrei să fii miliardar? şi să creeze suspans acolo nu era decît o încercare disperată de-a face rost de bani. Pentru plata datoriilor, educaţia copilului, o maşină nouă, vacanţele planificate de ani buni - pe scurt, pentru o viaţă nouă.

Iar întrebările? Ca şi în film, cine n-ar şti să răspundă la întrebări legate de minute, ore, zile, ani din viaţă? Cum să nu aduni premiu după premiu dacă prezentatorul ar întreba:
Care este numele actorului care a interpretat personajul Mărgelatu? A. Florin Piersic; B. Ion Caramitru; C. Ilarion Ciobanu; D. Victor Rebengiuc.
Ce cîntau cerşetorii în tramvaiele ieşene? A. "Iubiţi şi cîinii vagabonzi"; B. "La donna e mobile"; C. "Cînd ai o mamă"; D. " Blue Suede Shoes".
Al cui chip e imprimat pe bancnota de 500 lei? A. Nicolae Iorga; B. Mihai Eminescu; C. Tudor Vladimirescu; D. George Enescu.
Ce fotbalist român a cîştigat prima dată Gheata de Aur? A. Silviu Lung; B. Gheorghe Hagi; C. Gheorghe Popescu; D. Dudu Georgescu.

Aşa-i că e incredibil de uşor? Cei din jur nu-şi dau seama dacă sînteţi un trişor, un geniu, aţi nimerit răspunsurile corecte din întîmplare sau aşa e scris să fie. Ce nu ştiu ei este că fiecare întrebare v-a dus cu gîndul la o persoană, un sunet, o imagine întipărite pentru totdeauna într-un cotlon al memoriei.

Asta încearcă Jamal Malik să explice poliţiştilor care-l anchetează la pontul prezentatorului arogant şi cu cercel în ureche. Căci nu e cu putinţă ca un puşti născut într-una din cartierele mizere ale Mumbaiului, a cărui slujbă este să aducă ceaiul angajaţilor dintr-un call-center pentru o firmă de telefonie mobilă, să ajungă la un pas de marele premiu de 20 de milioane de rupii. Asta crede prezentatorul, asta crede poliţistul gras şi prostănac, pînă şi Jamal nu-şi explică prin ce minune toate întrebările care i s-au pus aveau răspunsul bine întipărit în toată fiinţa lui.

Ca să aflăm de ce şi cum, schimbăm reperele temporale cu o viteză ameţitoare, închidem ochii orbiţi de luminile violent colorate şi tresărim în ritmul muzicii. Îl vedem pe Jamal jucînd oină pe pista de decolare a aeroportului, fugărit de poliţişti, bătut de profesor, fugărit de cei care i-au omorît mama fiindcă era musulmană, căpătînd un autograf rîvnit de copii şi adulţi deopotrivă, fugărit de cei care-l trimiteau la cerşit, făcînd fotografii turiştilor la Taj Mahal, sărind în tren, vorbind despre Loch... Big Ben cu o clientă scoţiancă, sărind din tren, fugind, fugind, fugind.

Cum m-am putut eu raporta la aşa ceva? Mi-am amintit de-un episod vechi din The Amazing Race, în care concurenţii au clacat psihic la etapa indiană, fiind incapabili să înţeleagă cum la cîţiva metri de vile fastuoase oamenii trăiesc într-o sărăcie lucie, în case improvizate din te miri ce, într-un labirint de cotloane şi ieşiri. Cum îşi pot spăla rufele în comun, în căzi imense din piatră, vărsînd zoaiele în rîul de unde luau apoi apă pentru băut. Cum femeile se supun voinţei bărbaţilor iar cei săraci voinţei celor bogaţi ori deţinători ai puterii, fiincă aşa e dat.

Mi-am amintit de vecinul C., care adunase în apartament şi-n grădiniţa din faţa blocului munţi de "comori" găsite de el în container (şi, fără ipocrizie, de cei care umblă pe străzile Vancouverului cu un cărucior de supermarket plin de sticle goale care vor fi transformate în bani). De ştirile cu copii români cărora li s-au produs voit deformări fizice ca să fie mai credibili şi mai productivi cînd cerşesc (şi de Cartea de la San Michele a lui Axel Munthe, în care localnicii străpungeau ochii păsărilor prinse în laţ cu un ac încins ca să le facă să cînte încontinuu). De puradelul din metroul bucureştean care purta în braţe cîte-un bebeluş nou în fiecare an şi cerea bani de lapte pentru el, că pasămite maică-sa murise.

Cu un aşa bagaj de amintiri, am pre-văzut continuarea unor scene din film şi n-am fost la fel de şocată precum spectatorii canadieni, care au un avut un recul fizic ori au suspinat în cor. Pentru ei, imaginile de pe ecran erau neverosimile. Eu înotam în amintiri, glume şi superstiţii.

Ştiţi vorba românească cu norocul care vine atunci cînd calci în.c...t? Păi Jamal a făcut mai mult, şi-a dat drumul în hazna de-a dreptul. Fiindcă în mahalaua de la marginea gropii de gunoi aterizase elicopterul vedetei adulate de întreaga Indie şi singura ieşire din toaletă fusese blocată de fratele mai şmecher, Salim. Scoasă din buzunarul pantalonilor, fotografia împăturită în patru a vedetei a rămas cumva neatinsă pentru a căpăta autograful mult dorit (ăsta da noroc!). Şi a fi apoi vîndută pe cîţiva bănuţi de către Salim unui indian cu maiou găurit şi mîini unsuroase.

Da, ăsta e Salim, ghicind mereu încotro bate vîntul dar protejîndu-şi fratele (că doar rămîne capul familiei undeva prin minutul 10 al filmului). El îi întinde mîna lui Jamal cînd fug după tren, el îl trage cu sfoara cînd aruncaţi din tren de conductor călătoresc cocoţaţi pe acoperiş (ca-n bancul cu sîrma) şi coboară - pe uşă ori pe fereastră - ca să vîndă baloane, brichete şi alte nimicuri ori să fure mîncarea pasagerilor. Salim fură încălţările vizitatorilor la Taj Mahal, pe cînd Jamal iniţiază cele mai trăsnite tururi ale incintei, adaptînd legenda à la americaine şi vorbindu-le turiştilor de hotel şi piscină. Jamal aduce comenzile de la casă în bucătăria restaurantului, Salim caută în gunoi o sticlă goală purtînd eticheta băuturii comandate, o umple cu apă de la chiuvetă şi lipeşte dopul cu superglue.

E o supravieţuire a celor care ştiu să se adapteze şi-i vedem pe cei doi protagonişti trecînd de la zdrenţe la haine cu care să impresioneze cînd cerşesc, apoi la primele lor încălţări, prima cămaşă. Salim ajunge şi la ochelari de soare, lanţ la gît, telefon mobil - dar asta după ce trece de partea răului, împuşcîndu-l pe cel care-i trimitea la cerşit, devenind unul din acoliţii mafiotului care controla cartierul şi luîndu-i lui Jamal ce avea mai preţios. Pe Latika.

Pe care Jamal o salvase în fuga lor din mahala, o adoptase drept al treilea muşchetar (fără nume, căci lecţia lor de engleză se oprise la pagina unde era vorba despre Porthos şi Athos), cu care făcuse planuri în timpul captivităţii la orfelinatul-şcoală de cerşetorie şi pe care o căutase apoi ani în şir. Fiindcă îi spusese că le e destinat să fie împreună. Deşi destinul le tot pune piedici în cale şi încearcă să-i despartă şi să-i pună la locul lor: el la purtat tava cu pahare de ceai, ea la cheremul mafiotului căruia i-o plasase Salim.

Toate astea se regăsesc în răspunsurile lui Jamal din prima seară de concurs. Şi cînd se întoarce în studio pentru ultima întrebare e ca şi cum pe străzile Mumbaiului s-ar transmite în direct aselenizarea - fiindcă unul de-al lor, "din mahala", e pe punctul de-a cîştiga marele premiu. Dar care să fie întrebarea? N-aţi ghicit? "Care este numele celui de-al treilea muşchetar din romanul lui Al. Dumas? A. Aramis; B. Richelieu; C. D'Artagnan; D. Planchet."

Fiindcă epuizase celelalte două opţiuni Jamal alege să sune un prieten. Singurul pe care-l are. Pe Salim. Care însă-i dăduse telefonul - şi libertatea - Latikăi. Ori ea nu ştia răspunsul. Nu-l ştiuse niciodată şi m-aş fi mulţumit cu aşa un final - ei doi împreună chiar şi fără un ban. Prezentatorul cel arogant deja zîmbea cu dispreţ. Dar trebuia şi el să primească o lecţie şi probabil că toată sala (dacă ştia răspunsul) a rostit "A" odată cu Jamal. Fiindcă aşa e scris.

Peste genericele de final, după dansul Bollywod-o-ĄlatinoŁ-cumva, au curs aplauze.

(Vancouver
11 ianuarie 2009)