Istorie dramatizată - Frost/Nixon

După regulile dramei descrise de David Mamet (Three Uses of the Knife, Vintage, 2000), o partidă de fotbal perfectă nu e aceea în care echipa preferată bate cu trei la zero sau ia bătaie cu trei la zero. Pentru noi, o dispută pe cinste ar fi fost cea din vara trecută de la europene, dacă Mutu ar fi înscris golul al doilea în meciul cu Italia. România confrunta o echipă care pe hîrtie era mai bună. Şi i-a făcut faţă, a deschis scorul arătînd că victoria e într-adevăr posibilă, speranţa a ţinut nervii întinşi după ce italienii au egalat şi pulsul a crescut odată cu apropierea finalului. Cînd ai noştri au primit o lovitură de la unsprezece metri, intensitatea acţiunii era maximă. Golul aducea satisfacţia cerească, ratarea aducea disperarea supremă. Istoria reală o ştim cu toţii. Dar peste patruzeci sau cincizeci de ani, puţini vor mai şti cum s-a desfăşurat minut cu minut meciul acesta (sau cel cu Suedia de la mondialele din 1994). Dacă Hollywoodul ar face atunci un film despre echipa României, se prea poate ca Mutu să înscrie, pentru că de multe ori avem nevoie de ceva mai mult sau mai bun decît realitatea însăşi!

Speranţa unei partide perfecte e ceea ce animă spectatorul intrat în making of-ul interviurilor pe care David Frost i le-a luat lui Richard Nixon în primăvara anului 1977. David Frost e un playboy britanic care nu prea ştie cu ce se mănîncă politica, dar simte că şansa lui de a reveni în prim-planul vieţii publice din America (avusese o emisiune TV în State) stă în aranjarea unei discuţii foileton cu Nixon, una în care să atingă punctele nevralgice ale guvernării sale şi să obţină mărturii surpriză. Riscă tot ce are pe cartea asta. Nixon e un personaj glumeţ, un manipulator abil, un om care îşi cunoaşte interesele şi care speră să se reabiliteze în faţa cetăţenilor Americii prin discuţiile cu Frost, un tip pe care, iniţial, nu dă prea multe parale. Şi cu cît Nixon pare că îl are la degetul mic pe Frost, cu atît mai mult spectatorii sînt alături de britanic în iniţiativa sa din film.

Scenaristul Peter Morgan ştie foarte bine care sînt etapele prin care dorinţele spectatorului să fie conduse spre un rezultat cît mai satisfăcător şi pentru film şi pentru privitori. Şi Peter Morgan nu numai că ştie bine aceste etape, dar în Frost/Nixon le şi trasează desăvîrşit. Pînă la urmă e un exerciţiu în care scenaristul e destul de versat. The Queen e tot o scriere de-a sa, The Last King of Scotland la fel. Cele trei filme au ceva în comun. Pe de o parte, şi asta ţine de regulile dramatizării, filmele opun două personaje de calibru aparent diferit, într-un joc de-a şoarecele şi pisica. Apoi, fiecare pleacă de la cazuri reale. Şi cu acest fond real care se află în spatele fiecărei propuneri atingem punctul sensibil al dramatizării istoriei: cîtă vreme cinematografia poate manipula uşor datele concrete şi de ele mai multe ori o face, cîtă vreme viaţa reală capătă o altă dimensiune prin film, cum ar trebui să privim aceste proiecte?

Această întrebare îmi pare mai interesantă atunci cînd cinematografia aduce în faţa publicului personaje controversate. După cum e construit în The Last King of Scotland, dictatorul ugandez Idi Amin Dada e un om tulburat, închis în propria carapace. E un fel de copil mare lăsat nesupravegheat de părinţi. Finalmente, e o caricatură. Însă una fascinantă. Dacă veţi vedea documentarul lui Barbet Schroeder, Général Idi Amin Dada: Autoportrait, unde omul e pur şi simplu lăsat în faţa camerei şi se prezintă prin amintirile sale sau prin fapte concrete pe care le îndeplineşte în rutina angajamentelor sale, fascinaţia exercitată de dramatizarea cinematografică a lui Kevin Macdonald dispare şi pe ecran creşte o figură destul de înspăimîntătoare. E aceeaşi difereţă în percepţie pe care spectatorul o poate simţi atunci cînd vede consecutiv un documentar ca Nuit et brouillard al lui Alain Resnais şi un film ca Der Untergang al lui Olivier Hirschbiegel. Cel din urmă caută să dea răspunsuri semnificative dramatizînd, construind o imagine artistică a lui Hitler, una care capătă autenticitate fiindcă premisele sale sînt întîmplări care în realitate s-au petrecut. Resnais prezintă întîmplări reale în imagini reale. Ambele manipulează informaţie, însă dramatizarea face spectatorul să simtă lucruri, să empatizeze cu un conţinut de poveste, documentarul de autor sau filmul realist (non-ficţiune) fac spectatorul să îşi chestioneze propriile simpatii sau empatii.

Din interviurile reale ale lui David Frost cu Richard Nixon despre Watergate (sînt editate pe suport DVD, pot fi găsite pe amazon.co.uk), am reţinut o frază de-a lui Nixon, cea care închide convorbirea. El afirmă că e conştient că de prea multe ori a urmat calea inimii. Că e normal pentru Preşedinte să aibă o inimă, sentimente, că e necesar să le aibă, dar că ele trebuie întotdeauna conduse de minte, de raţiune. Frost/Nixon, la fel ca şi Preşedintele reprezentat pe ecran, urmează aceeaşi cale, a inimii. Ceea ce obţine regizorul Ron Howard e un Nixon bigger than life (la fel cum bigger than life era şi John Nash din A Beautiful Mind), un personaj de tragedie shakespeareană, care întotdeauna a avut ţinte mai înalte decît putea îndeplini, un personaj conştient de misiunea pe care o avea şi de cerinţele ei, dar unul care nu a putut intra în costumul corespunzător acestei misiuni. Dramatizarea acestui Nixon e un paliativ. În realitate niciodată nu şi-a cerut scuze pentru prejudiciile aduse instituţiei prezidenţiale americane şi nici în film nu o face. Însă în film face alte lucruri pe care în realitate nu le-a făcut. De exemplu, dă un telefon în noapte lui David Frost şi îi vorbeşte despre condiţia în care se află amîndoi şi despre nevoia şi posibilitatea de a fi legendă în urma interviului, pe care ambii o au, dar al cărei gust doar unul dintre ei îl poate încerca la urmă. Prin prisma finalului, cînd cele două personaje se întîlnesc într-un cadru informal, discuţia de la telefon are o însemnătate specială: datorită naturii sale, vizibilă acum, îl putem înţelege pe Nixon; nu e necesar să îşi mai ceară scuze verbal. Doar că personajul acesta există numai pe ecran, la cinema!

Aşa că, revenind la întrebare, cum ar trebui să ne raportăm la producţiile cinematografice în care e rescrisă realitatea? Dacă e să le privim în sens etic, ar trebui respinse, fiindcă prin puterea lor de a transforma percepţia privitorilor asupra unei realităţi obiective ascund un adevăr. Eu nu vreau să spun că Nixon a fost bun sau rău, dar, prin punerea unor situaţii imaginate lîngă cele reale, filmul îl aduce pe preşedinte într-o lumină în care interviurile reale nu l-au pus.

Pe de altă parte, nu cred că filmul trebuie să fie ca în realitate. Dacă le privim din punct de vedere sentimental, aceste poveşti sînt folositoare, la fel cum şi fanteziile noastre pe marginea treburilor de zi cu zi sînt folositoare. Însă, pentru a păstra tipul acesta de folosinţă în graniţe sănătoase, ar trebui să fim conştienţi de implicaţiile pe care fabulaţia le poate avea asupra realităţii şi să fim conştienţi că o fabulaţie e doar o fabulaţie. Care, uneori, de dragul jocului, merită trăită.

Acestea fiind zise, Frost/Nixon e o drama pusă pe ecran ca la carte, unde situaţiile reale sînt manipulate inteligent. Pelicula are o alcătuire de documentar, în care personajele secundare ale filmului - sfătuitorii lui Nixon sau cercetătorii lui Frost -, din prezent, rememorează ceea ce s-a petrecut la interviuri, iar vorbele acestora prind viaţă, dar nu ca într-o reconstituire cu actori, ci ca şi cînd cele petrecute atunci ar fi aievea în faţa noastră. Impresia e asigurată de folosirea aceloraşi actori, întineriţi sau îmbătrîniţi în funcţie de ceea ce pretinde secvenţa. În sensul acesta e interesantă şi îmbinarea pe care Howard o face între imaginile de arhivă şi cele filmate pentru proiectul său cinematografic: de exemplu, demisia lui Nixon e arătată prin intermediul unor ştiri din arhivă, fără a prezenta chipul real al lui Nixon; cînd e înfăţişată plecarea lui Nixon de la Casa Albă, ştirea de atunci e însoţită de imagini filmate pentru proiect, cu Langella în rolul lui Nixon. Pe de altă parte, filmul intră în culisele confruntării politice televizate şi vorbeşte despre impactul televiziunii în societate, o istorisire palpitantă dincolo de orice altceva. Martin Sheen (Tony Blair în The Queen) e potrivit în rolul lui Frost, iar Langella, cu un timbru vocal şi o dicţie de zeu coborît din Olimp, e magistral ca Richard Nixon. Frost/Nixon e un spectacol de calitate, care merită văzut!