Hotărât lucru, Ron Howard stăpâneşte mult mai bine genul "serios", pour ainsi dire. Numai eleganta docu-drama A Beautiful Mind m-a determinat să-i iert penibilul The Da Vinci Code şi insipidul Cocoon vechi şi de demult - plus mediocrul Apollo 13, tot un non-fiction, dar complet neinspirat. Slavă Domnului, cu Frost/Nixon şi-a spălat toate păcatele.
În adolescenţă, devoram prin autobuze All the President's Men de Woodward şi Bernstein, muream de invidie că tata fusese invitat să vadă şi filmul, la Biblioteca Americană, şi pe mine nu mă luase, tocam subiectul cu alţi colegi de liceu preocupaţi de politică, ba chiar m-am încumetat să purced la traducerea cărţii, fără să ştiu că peste ani şi ani aveam să-mi câştig existenţa din aşa ceva. După câteva luni, în care am tălmăcit un sfert, m-au lăsat puterile...
Fapt este că toate acestea nu făceau decât să reflecte efectele undelor de şoc ale Scandalului Watergate ajunse până aici, într-o ţară unde un preşedinte de altă stirpe îşi făcea de cap incomparabil mai halucinant, şi era pedepsit cu stima noastră şi mândria. Categoric, fenomenul a fost unic în istoria secolului trecut, prin toate datele şi implicaţiile sale - şi tocmai acest potenţial seismic avea să determine, trei ani după demisia Preşedintelui, "replica" prilejuită de interviurile luate acestuia de David Frost - un eveniment de presă absolut singular, dincolo de care tehnica şi metoda interviurilor n-aveau să mai fie niciodată aceleaşi. Îi spuneam după vizionare lui Ion Bucheru: "Filmul ăsta ar trebui să-l vadă toţi Tucii, Măruţii şi Dandiaconeştii noştri", la care distinsul meu coleg a replicat: "Şi toţi oamenii politici - să-l conspecteze, domnule!" Ceea ce s-a petrecut cu acel prilej în faţa camerelor de televiziune, dar mai ales în spatele lor, în culise, în echipele de consilieri ai celor doi, în birourile producătorilor şi ale distribuitorilor, a fost un meci de showbiz politic pe măsura tumultului pe care-l reflecta - şi pe care filmul lui Ron Howard are meritul admirabil de a-l oglindi la rândul său, cum nu se poate mai expresiv şi captivant.
Peter Morgan (ecranizându-şi propria piesă omonimă) îşi reiterează preocuparea pentru subiectele istorice (Henry VIII, The Last King of Scotland, The Queen, The Other Boleyn Girl), construind o povestire cinematografică pe cât de complexă şi meticuloasă, pe-atât de sobră şi economică, fără veleităţi de autoafirmare în nici un sens: un scenariu precis, echilibrat, eficace. Aparent, structura dramaturgică evoluează liniar, urmărind strict succesiunea realistă a faptelor - dar, în fond, autorul selectează nu numai (firesc) momentele cele mai semnificative pentru evoluţia poveştii reale şi sensurile relevate de aceasta, ci şi acele detalii, accente şi nuanţe de natură să genereze o creştere inexorabilă şi irezistibilă a tensiunii, stăpânită şi coordonată mai bine decât în numeroase eşantioane tipice ale genului thriller propriu-zis. O formulă de mare impact, folosită cu predilecţie dar fără a deveni repetitivă, este aceea a construirii unor situaţii dramatice extrem de intense, cu tensiuni majore vibrând sub aparentele politeţii, după a căror dezamorsare finalul secvenţei se punctează cu o ultimă replică aparent inofensivă, care în gura personajului se potenţează insolit (de exemplu, momentul în care, după ce e informat de negocierea la sânge a onorariului de cinci sute de mii de dolari, Nixon plusează: "Poţi să-i scoţi cinci sute cincizeci?")
Fără o disociere perceptibilă, regia lui Ron Howard, din nou în forma de la A Beautiful Mind, preia spiritul, intensitatea şi ritmul scenariului, la fel de subtil-incisivă în secvenţele de culise, când echipele pun la punct strategia şi tactica dialogurilor ce vor urma, fiecare urmărindu-şi propria agendă: Frost, care a mizat totul pe aceste interviuri incendiare, constată că şi-a subestimat adversarul şi riscă să-şi compromită definitiv cariera; şi Nixon, hotărât să se folosească de acea ocazie pentru a-şi cârpi atât cât se mai poate prestigiul demolat. Într-un comentariu rememorativ ulterior, interviurile sunt comparate în amănunt cu rundele unui meci de box: cei doi super-grei ai manipulării prin vorbe îşi trântesc, elegant şi urban, dar trepidând pe dinăuntru, cele mai năprasnice directe, croşeuri şi uppercuturi verbale, iar tensiunea devine palpabilă - inclusiv prin procedeul destul de facil, dar din acest motiv nu mai puţin eficient, de a tăia scurt la reacţiile consilierilor. Lui Howard îi reuşeşte şi punctul culminant - momentul când Frost, după un schimb de replici în crescendo, încununat prin dezvăluirea unei declaraţii inedite a lui Colson, reuşeşte să-l bage pe Nixon în corzile de unde nu-l mai poate scoate decât o confesiune - iar Brennan, ca un adevărat antrenor, aproape că "aruncă prosopul" cerând brutal o întrerupere a înregistrării; prea târziu: chiar dacă a scăpat de knock-out, Preşedintele va fi învins la puncte...
Foarte interesantă e şi ideea lui Howard de a duce artificiul reconstituirii până la inserarea de declaraţii explicite ale personajelor reale, dar tot în interpretarea actorilor - convenţie cam derutantă la început, pentru a fi în cele din urmă acceptată, prin coerenţa cu care reuşeşte să accentueze impactul "stării de real". (Totuşi, obiectivitatea ne obligă să remarcăm şi existenţa a două sărituri peste ax, în secvenţe de dialog: Frost/Caroline, în avion, şi Frost/Nixon, în timpul preparativelor. Survin în timpul unor episoade neutre, de intensitate medie şi filmate altminteri corect, aşa că nu pot fi considerate "licenţe"; cum Howard, de bună seamă, nu-i un ageamiu, putem presupune că pur şi simplu i-au "scăpat").
Evident, atât calitatea de persoane reale celebre a celor doi protagonişti, cât şi temperatura extrem de înaltă pe care o atinge relaţia lor, impun o atenţie specială acordată laturii interpretative. În fruntea unei distribuţii solid şi meticulos concepute, dintre care merită să fie citaţi în primul rând Toby Jones, alunecos cum îl ştim, în rolul lui Irving "Swifty" Lazar, şi Kevin Bacon, deloc surprinzător, dar robust şi adecvat, în Jack Brennan (din echipa lui Nixon), precum şi pe Sam Rockwell (James Reston jr.), Matthew Macfadyen (John Birt) şi Rebecca Hall (Caroline Cushing), din anturajul lui Frost, Michael Sheen, în rolul acestuia din urmă (protagonistul care sfârşeşte prin a-şi adjudeca şi dreptul la titlul de "erou" al filmului) umple bine contururile personajului, plasând toate accentele şi nuanţele la locurile lor, şi reuşind să susţină dificilele creşteri şi oscilaţii de tensiune - dar fără a ieşi din tiparele unei prestaţii actoriceşti foarte bune şi atât. Mult mai incitantă e creaţia lui Frank Langella în Nixon - personaj portretizat pe ecran de patruzeci şi opt de ori până acum, începând din 1966, când mai avea trei ani până-n Biroul Oval, (în Made in U.S.A., de Godard), trecând prin glumele din 1972-1980, când l-a încarnat, în cinci filme, "Richard M. Dixon" (un actor-clonă, pe adevăratul său nume James LaRoe), şi din 1985 (în Horror House on Highway Five, reconstituit de un alt Ronald Reagan decât cel de la Casa Albă, care se pare că alt rol în filme n-a mai jucat), plus compoziţiile create simultan de Beau Bridges şi Anthony Hopkins (Kissinger and Nixon, respectiv Nixon - 1995). Extrem de versatilul actor de teatru şi film seamănă cu Nixon cam ca Andi Vasluianu cu Ion Iliescu, fiind ales eminamente pe baza datelor sale interioare; ajutat de machiaj atât cât se putea, pentru a corecta un chip cu o geometrie destul de diferită de a lui Richard M. - mai ales la contururile bărbiei - Langella recurge, fără ostentaţie, la câteva ticuri şi elemente compoziţionale de bază (inclusiv arhicunoscuta poziţie adusă de umeri a trupului masiv, cu mersul îngreunat de flebită), dar în primul rând îşi construieşte personajul printr-o reconstituire a stărilor lăuntrice ale fostului Preşedinte, în tot ceea ce aveau acestea definitoriu. Aşa cum se întâmplă întotdeauna cu compoziţiile reuşite, nu trece mult şi din minte ni se şterg deosebirile fizice, ajungând să-l acceptăm ca pe un "Nixon mai Nixon decât Nixon" - joc de cuvinte cum nu se poate mai adecvat pentru un asemenea film-eveniment al unui interviu-eveniment cu un om-eveniment.
Evident, e de la sine înţeles că marele public se va plictisi de moarte, cota de popularitate a filmului bazându-se în primul rând pe publicul realmente elevat, cu o oarecare contribuţie şi din partea celui snob. Profesioniştii cinematografului ar avea ceva mai mult de învăţat - sau măcar de savurat - dar principalul target al lui Frost/Nixon rămâne, cum spuneam, duetul celor două bresle: amfitrionii de talk-show, ca să se recicleze, şi oamenii politici, ca să mintă mai artistic.
12 ianuarie, 2009
Bucureşti, România