O clipă de sinceritate - Frost/Nixon

La fel ca şi boxul, talk-show-ul este o nobilă artă. O demonstrează filmul Frost/Nixon, povestea unuia dintre cele mai tari meciuri din istoria televiziunii. La trei ani după demisie, în 1977, fostul preşedinte american îi acordă o serie de interviuri unui prezentator TV britanic. Un eveniment pe care filmul lui Ron Howard (A Beautiful Mind) îl transformă într-o parabolă palpitantă despre putere şi adevăr. Două lumi se înfruntă într-o luptă care nu admite remiză. Două lumi ireversibil opuse şi conştiente că au nevoie una de alta: politica şi televiziunea. Avem de-a face, aşadar, cu două forme de putere, două tipuri de carismă, două tipuri de instincte, al jurnalistului şi al politicianului. Şi o singură regulă: unul întreabă, unul răspunde.

Rezultă un splendid duel la categoria grea, conform artei războiului. Cunoaşte-ţi duşmanul, anticipează-i mişcările. Frost îşi strînge o echipă de "experţi în Nixon". Umple un seif cu documentaţie şi, în paralel, se zbate să adune bani de producţie.

În tabăra cealaltă, Nixon îşi studiază rivalul cu ochi sceptic: un show-man, antrenat să ia interviuri pop-starurilor. La prima vedere, nimic periculos. Dar aparenţele sînt înşelătoare, nimeni nu ştie asta mai bine decît politicienii. Oare ce să însemne pantofii italieneşti, fără şireturi ai lui Frost: superficialitate sau dezinvoltură?

Actorul Frank Langella (nominalizare la Oscar pentru rol) ne prezintă un Nixon fermecător şi teribil, animal de pradă solitar pînă în vîrful unghiilor. Are o somnolenţă felină în voce şi rafinamente de cruzime în priviri. Deşi greoi în mişcări, îl simţi gata să sară la gîtul adversarului. Iar chipul are un relief mai impunător ca Muntele Rushmore. Nici măcar "sticla" nu-l îmblînzeşte, nu-l "simplifică", după cum remarca producătorul lui Frost.

Pe lîngă mizele personale ale celor doi (Frost vrea să revină din exilul australian, Nixon - din cel californian), interviurile capătă şi o altă miză, transpersonală, istorică. 400 de milioane de americani aşteaptă ca Nixon să-şi recunoască greşelile. "Fără această recunoaştere", tună aripa radicală din tabăra lui Frost, "se prăbuşeşte ideea care stă la baza sistemului nostru de guvernămînt".

Evenimentul mediatic devine, pînă la urmă, eveniment istoric. Aparenţele se pun în slujba esenţelor. Frost-show-man-ul îl scoate la suprafaţă pe Frost-jurnalistul. Iar Nixon-pensionarul îl trimite în ring pe Nixon-prădătorul. Meciul e unul de "care pe care". Cei doi oponenţi ajung pe rînd în corzi, aruncă prosopul (vechiul truc cu "trebuie schimbată caseta") sau coboară garda (Frost îşi pune notiţele la podea, Nixon aruncă un compliment) doar ca să poată lovi mai bine sub centură.

Construit pe tensiunile dintre aparenţă-esenţă, cu trimiteri la dublul rol al imaginii (mască / revelaţie), filmul lui Howard ne dă şi o lecţie despre talk-show. Care, în adevăratul sens al cuvîntului, e luptă în cîmp deschis pentru dominare prin discurs. O înfruntare în care cele două părţi îşi asumă pînă la capăt rolurile: cel de a pune întrebarea şi cel de a răspunde. Cu riscurile de rigoare: de a incomoda sau de a se trăda. "Ne luptăm pentru fiecare centimetru pătrat!", exclamă Nixon.

În televiziune, ca şi în politică, aparenţele sînt, de cele mai multe ori, esenţiale. Decisive. E un fapt. Dar uneori, în clipele de sinceritate, aparenţele chiar sînt esenţa. Gros-planul cu Nixon din finalul interviurilor stă dovadă. Imaginea nu e doar suprafaţă, ci o punere în lumină, în sens absolut. De la un anumit nivel al discuţiei şi al opozanţilor în sus, lupta pentru putere devine luptă pentru adevăr.