A fost a patra zi de festival şi deocamdată n-a apărut nici un film care să înnebunească pe toată lumea. Filmul lui Lukas Moodysson (Mammoth) e o plictiseală, iar Rage o nouă preţiozitate marca Sally Potter, de astă dată pe tema globalizării.
De altfel, globalizarea e în acest an în toate cele. Dacă în Storm, filmul despre care vorbeam ieri şi în care joacă şi Anamaria Marinca, distribuţia cuprinde actori din Marea Britanie, România, Bosnia-Herzegovina, Belgia, Suedia sau Germania (filmul fiind vorbit în trei limbi - engleză, bosniacă şi germană), în Mammoth, de Lukas Moodysson, acţiunea nu se petrece în ţara acestuia de origine, Suedia, ci în Statele Unite, Filipine şi Thailanda.
Iar din distribuţie fac parte un mexican (Gael Garcia Bernal), o americancă (Michelle Williams), o filipineză (Marife Necesito), o thailandeză (Run Srinikornchot) etc. Aşa cum spuneau nişte cunoscuţi critici britanici, filmul face parte din categoria "We are the world".
E un Babel lipsit şi de vîna lui Guillermo Arriaga, şi de eleganţa fermă a lui Inarritu. Deşi actorii sunt fotogenici, personajele sunt aproape inexistente şi plictiseala maximă - pe cît de mare e şi miza, adică lumea-este-o-reţea-viaţa-nu-e-nimic-fără-dragostea-celor-apropiaţi-trăim-într-o-lume-în-care-consumismul-ne-îndepărtează-de-noi-şi-în-care-munca-în-exces-nu-ne-mai-lasă-timp-pentru-cei-dragi.
Mult mai sincer şi mai cald a fost filmul pe care l-am văzut de dimineaţă (numai bine, pentru că la Berlin a dat frigul), debutul uruguayanului Adrian Biniez, Gigante. Replici puţine, poveste simplă şi omogenă, regie sigură. Egal un film care te ţine de la început pînă la sfîrşit - ceea ce e mare lucru la un mare festival unde oboseala deja îşi spune cuvîntul. Jurnaliştii încep să adoarmă la filme.
Un paznic de noapte dintr-un magazin universal, un malac cît uşa - de fapt, un adolescent întîrziat care ascultă heavy metal şi trăieşte într-o singurătate de care nu pare să fie conştient -, se îndrăgosteşte de o colegă femeie de serviciu pe care o observă prin camera de luat vederi.
Timid, începe să o urmărească prin clădire - cu ajutorul camerei, pe urmă prin oraş. E un fel de King Kong umanizat de apariţia unei silfide a cărei singurătate o descoperă pas cu pas şi cu care nu intră în vorbă decît la final. Din ce am văzut pînă acum, Gigante mi s-a părut a fi cel mai coerent, dar mai sînt cinci zile de festival.
S-a dormit în schimb foarte bine la Rage, de Sally Potter, deşi e posibil ca preşedinta juriului, Tilda Swinton, să nu-l poată omite de la un premiu, dat fiind faptul că Sally Potter i-a dat unul dintre cele mai bune roluri de pîna acum, cel din Orlando.
Pe genericul filmului apare şi o româncă, Marina Drăghici, una dintre autoarele costumelor.
Folosind 14 actori monologînd în studio în faţa aparatului manevrat chiar de ea, Sally Potter intenţionează o tragicomedie despre efectele globalizării în epoca informaţiei. Dar ce se doreşte minimalism şi reacţie sanogenă la adresa cultului aparenţei şi celebrităţii (trama e de thriller în lumea modei de la New York, iar atmosfera e creată de zgomotele ce însoţesc monologurile) nu e mai mult decît o tentativă preţioasă şi snoabă de a pune cuvinte peste noţiuni golite de sens.
Filmul e structurat pe şapte capitole reprezentînd cele şapte zile pe care Michelangelo, personajul invizibil care manevrează aparatul de filmat, le petrece alături de personaje. O răsuflare generală de uşurare s-a auzit în sală cînd pe ecran a apărut scris "Ziua a şaptea".
În numărul său de azi, revista The Hollywood Reporter a publicat o cronică la filmul lui Radu Jude, Cea mai fericită fată din lume (care a mai avut azi o vizionare, tot cu sala plină). Nu e rea cronica, dar nici bună. Autorul său, Peter Brunette, face încă de la început greşeala pe care o fac mulţi critici străini. Compară filmul lui Jude cu alte filme romaneşti recente.
În cazul de faţă, cu A fost sau n-a fost?, de Corneliu Porumboiu - deşi între cele două filme nu sînt legături - concluzia fiind că Cea mai fericită... nu e atît de amuzant ca alte satire româneşti recente şi că e şi repetitiv. Dar criticii străini au un mare dezavantaj: nu înţeleg romana. Extrem de mult din dialoguri dispare prin traducere.