În aparenţă April Wheller are nefericirea de a se naşte într-o lume care îi refuză dreptul la devenire, care îi cere maturitate, răbdare, dăruire, altruism chiar, şi îi da în schimb indiferenţa, neînţelegere şi invidie. Lupta insistentă a femeii ne face să credem preţ de câteva momente că va reuşi să spargă orice barieră numai prin încercarea neînduplecată de care este capabilă. Îi plângem lipsa de candoare, renunţarea cu desăvârşire la joc şi parcă alegerea voită a durerii, a tristeţii.
Franck Wheller cucereşte în schimb tocmai prin candoare, dar stârneşte mânia şi dispreţul prin incapacitatea de a înţelege, de a-şi asuma răspunderea, înţelegerea. La rândul ei April Wheller dă dovadă de lipsă de maturitate, de incapacitatea de acceptare a realităţii. Încercarea ei de a păstra lumea ideală, iluzorie ca un paliativ ne arată un om în pragul maturităţii. Totul se derulează pe un fundal în care ceilalţi şi-au acceptat condiţia şi mai mult decât atât, o gustă din plin, cu cinism parcă, fără să încerce să le-o arate şi celor doi prizonieri ai viselor.
Condiţia lor este încurajată de cei din jur ca un experiment, ca o căutată soluţie de evadare din viaţa de zi cu zi. Nu ştim dacă mediocritatea, lipsa de implicare este cu adevărat caracteristică celorlalţi. Cert este că deşi dau dovada de toate acestea ei sunt cei împăcaţi, cei care pot continua viaţa.
Filmul pune în contrast puternic momentul de luptă al celor două personaje centrale şi lumea aparent liniştită a celorlalţi. Sunt subliniate ridicarea pe piedestal a celor doi, ca un ideal necesar, şi stabilirea statutului de mediocritate a celorlalţi ca intangibil pentru April si Franck. Ca şi cum aşa s-ar asigura durabilitatea piedestalului, o otrăvitoare iluzie.
Revenind în relaţia celor două personaje centrale, se pare că lipsa de sensibilitate, de maturitate îi dă lui Franck şansa la existenţă. În timp ce forţa lui April, capătă dublu tăiş: deşi are capacitatea de a înţelege dincolo de aparenţe, de a îndrăzni să întrebe, să caute şi chiar să găsească răspunsuri, aceeaşi forţă o distruge prin amploarea pe care o capătă slăbiciunile ei.
Nu ni se spune ce i-a făcut pe ceilalţi să-şi găsească liniştea atât de râvnită şi imposibil de găsit pentru April Wheller. Deşi par nişte marionete mincinoase, lipsite de sensibilitate, contrastul lumii mature faţă de femeia a cărei existenţă este zdruncinată de întrebări şi încercări ne face să ne întrebăm cine este de fapt cu adevărat slab.
Filmul păstrează jocul umbrelor specific filmelor britanice, iar atmosfera reuşeşte să devină apăsătoare numai prin succesiunea de ordine şi linişte extremă - nefirească, parcă împietrită în moarte. Sam Mendes, regizorul filmului păstrează o tuşă din American Beauty (film pe care l-a regizat acum 9 ani), dar de data asta ne oferă un spectacol uşor mai auster. Kate Winslet face un rol extraordinar, are o expresivitate incredibilă, reuşind printr-o simplă privire să ne ducă până în străfundurile disperării pe care o trăieşte April Wheller. Desăvârşirea feminităţii străluceşte uimitor în câteva scene de tandreţe, dar chiar şi strălucirea pare pervertită disperării din spatele personajului.
În încheiere mi-a rămas o întrebare: Ce o face pe April Wheller să aleagă tristeţea, renunţarea? Ce ne face să alegem tristeţea, prăbuşirea?
În începutul filmului April încercă să fie actriţă, deci o putem vedea categoric ca un deschizător de drumuri, care poate trece de ideile preconcepute. Apoi, pe întreg parcursul filmului dă dovadă de o incredibilă forţă de înţelegere, de stăpânire de sine, de acces la profunzime. Concluzia ar fi că nu lumea din jur este cea care o obligă la renunţare, deşi este evidentă această încercare, şi realizăm că renunţarea este deja parte din fiinţa ei, atingerea renunţării o regăsim ca un fir întrezărit pe tot parcursul filmului. Chiar şi maturitatea de care dă dovadă April Wheller pare o accelerare a drumului spre final, spre moarte.