august 2009
"She lives on love street
Lingers love on love street
She has a house and garden
I would like to see what happens..."
(The Doors)
Ei bine, ea, April, (Kate Winslet) locuieşte pe Revolutionary Road. E căsătorită cu Frank (Leonardo DiCaprio), are doi copii şi, după cum sugerează numele străzii, ce se întîmplă cu ei e o revoluţie, doar că e o revoluţie într-un pahar cu apă. Iar că să faci trecerea de la un pahar cu apă la un pattern al revoluţiilor de familie, în familie - nu e tocmai uşor, dar Sam Mendes ştie să vadă şi să livreze doze aproape perfecte de viaţă. Secvenţa viaţă-film-viaţă îi reuşeşte pe deplin. Secretul? Pe de o parte, rafinarea (după vîrful atins cu American Beauty, plus alte exerciţii ca Road to Perdition, Jarhead), care înseamnă de fapt o maturizare a privirii şi o confirmare că regizorul "coace" în el anumite secvenţe, le lasă să se formeze, ca să le livreze apoi la momentul potrivit.

Revolutionary Road e un moment special în cinema-ul american, poate şi pentru că filmul e aproape neamerican. Deşi vorbeşte despre o Americă a anilor '50 pe care Sam Mendes o fotografiază excelent, prima observaţie care se poate face despre film e că e despre anii '50 doar pentru că tema trebuia să pornească de undeva, să se desfăşoare undeva anume. Însă ceea ce spune ea nu mai ţine neapărat de cadru, şi asta dă filmului ceea ce, cu un cuvînt cam perimat azi, s-ar numi valoare.

Precum în schematizările lui von Trier din Dogville, totul s-ar putea reduce aici la cîteva elemente care împing de fapt povestea în faţă, ca pe un miez dezghiocat. Filmul e aproape teatral în schemă, ca şi Dogville al lui Trier. Sau, dacă vă aduceţi aminte de secvenţa temporal mediană din The Hours, cu o Mrs. Dalloway interpretată de Julianne Moore, plotul (pipăirea limitelor unei condiţii, încercarea / imposibilitatea de a le înţelege / surmonta) e perfect asemănător. Cu cît e mai bine trasată schema, cu atît mesajul e mai clar, mai bine conturat şi mai greu de semnificaţii.

Frank şi April sînt un cuplu care face fatala greşeală de a se întreba asupra rostului vieţii lor, într-o suburbie a unui mare oraş, şi a încerca să spargă convenţia unei vieţi alcătuite din cîteva elemente care ajung în general să subjuge şi să niveleze - o slujbă relativ bine plătită, o casă, o maşină, o condiţie însăilată la început, care mai apoi (pe neştiute) se instalează şi ajunge stare de fapt.

Felul în care personajele sînt conturate, atenţia pe care camera le-o acordă, modul în care e urmărit, ca la o operaţie deschisă, fiecare gest sau gînd al lor le dă atîta veridicitate, încît urmăreşti filmul cu uimirea că lucrurile mai pot fi luate într-atît de în serios. Problema lui April şi Frank e cu atît mai serioasă, cu cît ei nu ştiu / nu pot afla ieşirea din ea pentru că asta i-ar împinge către o totală redefinire a tuturor datelor lor personale, şi, după cum vedem, datele ajung să înghită miezul. Realitatea de zi cu zi ajunge să astupe exact ceea ce omul ar trebui să caute şi să cultive - un mod de a fi liber, cu tot ce implică asta.

Faptul că April redezgroapă un "vis" parizian (o posibilă mutare a lor într-un loc unde Frank gustase puţin din acel lucru care se putea numi libertate) şi încearcă să-i dea curs angrenînd toată puterea ei de fiinţă tînără şi frumoasă nu e o simplă năzărire. E un proiect care, ca toate proiectele, are nevoie şi de un dram de curaj venit din altă parte, dintr-o încredere care depăşeşte la originea ei înregimentările raţionale care vin mai apoi. Cît reuşeşti să dai acestei încrederi - atît vei primi în schimb. Numai că la această încredere trebuie să participe doi oameni, nu unul. Sigur că April e mai bine motivată - ea poate şi vrea mai mult decît o situaţie, o stare (în care ea se află de fapt deja de mult timp) - ea vrea să devină la rîndul ei - şi sigur că el are o greutate mare de înlăturat, cea a poziţiei profesionale care, ca un făcut, îi devine din ce în ce mai favorabilă pe măsură ce el încearcă să o părăsească. Cert e că ideea lui April în care ea îşi aruncă toate forţele rămase le dezvăluie de fapt eşecul relaţiei lor - care nu poate rezista unei asemenea provocări.

Iar provocarea nu e în mod forţat radicală. Ea provine din cantitatea de neîmplinire pe care o fiinţă precum April a acumulat-o, dar şi din pozitivitatea a ceea ce ea simte că ar putea împlini. Pentru April pariul nu e prea mare.

Winslet face un rol mare aici, în drama asta minoră şi aparent bovarică de familie. O scenă spre final, cînd îi face cu mîna soţului la plecare, arată pe faţa ei un exces aproape de expresivitate, un rezumat al filmului într-o suită de expresii ale feţei, derulat în cîteva secunde. DiCaprio e plasat la fel de bine în rolul său, în care se simte carnal oscilarea şi surparea interioară în faţa unei situaţii imposibil de comprimat şi de rezolvat în cîteva mişcări sau de negociat cu cele mai la îndemînă argumente.

În faţa tensionatei legături familiale a Wheeler-ilor (April şi Frank), celelalte personaje n-au cum şi n-au de ce să fie mai bine conturate. E de ajuns să fie prezente ca indicii pentru traseul celor doi.

Matematicianul puţin sonat face însă o figură specială. Rezultat al unei familii în care conformismul unei vieţi întregi făcuse ravagii, progenitura cu probleme psihice (cum altfel?) nu e decît o mostră de rest de normalitate, extraterestră într-o astfel de lume, ca şi cum un fetus ar vorbi la un picnic despre Republica lui Platon. Un astfel de om mutilat interior e cel mai bun exemplu pentru a reflecta ca un ciob spart şi exprima ceea ce oamenii nu mai pot să mai exprime ori ceea ce ei nu mai pot să mai vadă, precum copilul din povestea lui Andersen care poate spune, nestingherit de convenţie, că regele e gol.

Iar despre final (un final care putea să se petreacă fără probleme şi cu ceva timp înainte de finalul propriu zis fără ca filmul să fie cu nimic alterat) - las neterminată prezentarea pentru că nu cum se încheie filmul e neapărat important, ci ce a adus aluvionar cu el. Aş zice, într-un cuvînt, (extrem de concentrată, combustivă, eficientă) filmicitate. Sau, în două cuvinte, reabilitarea visului (a cărui pledoarie în mare forţă e filmul) pentru aceia cărora a visa nu li s-a mai părut la un moment dat aşa de important.

Regia: Sam Mendes Cu: Leonardo DiCaprio, Kate Winslet, Michael Shannon, Ryan Simpkins, Ty Simpkins

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus