Ecranizare a romanului scris de Richard Yates, filmul (distribuit la noi sub titlul Nonconformiştii) tratează despre libertate şi ratare prin intermediul unui cuplu middle-class din anii '50. Personajele interpretate de Kate Winslet şi Leonardo DiCaprio (actorii se reîntâlnesc pentru prima oară pe ecran de la Titanic), s-au cunoscut la o petrecere, cu 10 ani în urmă.
April studia actoria, iar Frank nu făcea mai nimic, dar avea libertatea în cap şi siguranţa că poate schimba lumea. Anii au trecut şi cuplul - considerat de cunoscuţi "special" - se regăseşte cu nefericirea la buza paharului. April n-a reuşit ca actriţă deci e casnică, iar Frank e unul dintre milioanele de funcţionari care se plictisesc într-o slujbă pe care o urăsc, pentru că cei doi copii au nevoie de condiţii pentru a creşte.
Între bovarism şi promisiunea unei libertăţi care nu mai vine, personajele principale îşi macină zilele una după alta, proiectându-şi nefericirea unul asupra celuilalt. Când April vine cu ideea relocării la Paris, Frank pare la început entuziasmat pentru ca promisiunea unei promovări la serviciu, ca şi imposibilitatea de a mai reveni la libertatea interioară de odinioară să-l tragă definitiv înapoi.
Deşi subiectul ar fi putut fi interesant - mai ales azi, când majoritatea oamenilor trăiesc şi mor în roluri prestabilite, fără măcar să încerce să obţină lucrurile care i-ar face fericiţi -, scenariul filmului se mulţumeşte să plutească în acvariul unor clişee şi să ofere pe tavă, verbalizând, toate lucrurile pe care ar fi trebuit să le ştim despre poveste şi personaje.
Dialogurile reiau şi explică scenele anterioare - de parcă spectatorul ar putea avea probleme în a înţelege motivaţiile personajelor - deviindu-i mereu atenţia de la poveste. Şi din cauza neadecvării regiei, ai mereu senzaţia că urmăreşti dedublat un film mediu suprapus peste filmul care ar fi trebuit să iasă.
Sam Mendes nu reuşeşte să facă un film mai bun decât era American Beauty (1999), deşi au trecut 10 ani de atunci. Pradă unei viroze estetizante de care nu poate scăpa, el învăluie fiecare scenă într-un aer lăptos şi decolorat care îţi sare în ochi mai ales atunci când dialogurile sau interpretările scârţâie.
Dorind să creeze imagini frumoase şi memorabile, care să fie citate în istoria cinematografului sau în filmuleţele de la Oscaruri - cum e cea a hemoragiei (inevitabil te gândeşti la filmul lui Mungiu...), cineastul pierde esenţa scenei şi diminuează ori anulează emoţia.
Kate Winslet şi Leonardo DiCaprio păreau mai vii şi mai convingători în Titanic decât în rolurile stereotipe de acum pe care le interpretează mult prea pătrunşi. Nu e vina lor, ci a regizorului a cărui primă greşeală a fost probabil faptul că a acceptat un scenariu neterminat, cu personaje clişeizate - cum este şi nebunul filosof interpretat gros de Michael Shannon.
E obositor să vezi actorii pradă isteriei, urlând şi aruncând cu scaune când replicile lor sună de mult fals, iar existenţa lor "carnală" s-a dezumflat.
Ca şi The Reader, celălalt film celebru în care Kate Winslet a jucat anul trecut, Revolutionary Road se înscrie în seria tot mai bogată a producţiilor americane scumpe - profesioniste la toate palierele producţiei, fără îndoială -, dar care sunt lipsite de originalitate şi de viaţă.
Probabil că aceste filme se adresează şi sunt gustate tocmai de alienaţii lumii moderne care se recunosc în personajele clişeizate de pe ecran.
Revolutionary Road / Nonconformiştii
Regie: Sam Mendes,
cu: Kate Winslet, Leonardo DiCaprio, Kathy Bates, Michael Shannon, Richard Easton.