În primul lungmetraj al lui Adrian Sitaru, Pescuit sportiv, Ioana Flora şi Adrian Titieni sînt un cuplu de amanţi ieşiţi la picnic. E clar de la început că cei doi - Mihai şi Mihaela - au probleme mari: Mihaela e măritată, ea şi Mihai nu au încredere unul în celălalt - nu pot deschide niciun subiect fără să se ia la ceartă. Pe drum, ei dau cu maşina peste o prostituată (Maria Dinulescu). Simţindu-se pe de-o parte uşuraţi pentru că nu s-a întîmplat nimic grav şi pe de altă parte vinovaţi pentru că, iniţial, hotărîseră s-o abandoneze în pădure, o iau cu ei. Ea e vioaie, băgăcioasă, posibil sonată şi cu siguranţă perversă. Are idei despre tot felul de lucruri - de la lenea fundamentală a speciei umane pînă la incapacitatea noastră de a fi cu adevărat liberi - şi le împărtăşeşte celor doi cu ochii scînteind şi cu vocea unei fetiţe pisicoase, într-o stare de excitaţie copilărească ce nu exclude o anumită viclenie, un anumit amuzament pe seama interlocutorilor. Află repede despre soţul Mihaelei (răspunzînd în locul ei la telefon) şi începe să se plimbe între ea (care face plajă) şi Mihai (care pescuieşte), zgîndărindu-le geloziile şi vinovăţiile, refuzîndu-le banii atunci cînd ei, crezînd-o o şantajistă, îşi pierd capul, cerîndu-le în schimb sex şi în acelaşi timp repetînd că îi consideră cel mai minunat cuplu din lume.
Jocul ăsta e cu siguranţă un spectacol: e menit să intrige şi să gîdile publicul şi în termenii aceştia e un pariu admirabil susţinut - regizorul-scenarist şi cei trei actori demonstrează o groază de resurse. Dacă e şi un joc plauzibil - dacă are ceva de-a face cu vreun adevăr omenesc - asta e o cu totul altă discuţie. Oare un cuplu de oameni în toată firea ca Mihai şi Mihaela chiar şi-ar pierde capul atît de repede în faţa tehnicilor de manipulare ale unei puştoaice? Tehnicile ei sînt chiar infantile, iar ei chiar par nişte oameni în toată firea - uzaţi nervos, dar nu chiar atît de slabi din constituţie; Flora şi Titieni, doi oameni evident-serioşi, le împrumută ceva din propria lor soliditate. Dar iată că e suficient ca prostituata să îndruge o poveste despre un ipocrit evlavios pe care pasămite l-ar fi cunoscut ea, pentru ca Mihai, simţindu-se vizat, să sară ca ars. E suficient ca fata să-i ia mîna şi s-o pună pe sînul ei pentru ca el (deşi se presupune că predă într-o şcoală, deci s-a mai confruntat cu puştoaice tulburătoare) să-şi piardă toată morga patern-amuzată de pînă atunci. E suficient ca fata să se mai joace un pic cu ei pentru ca amîndoi (fiecare separat) să-i propună bani în schimbul tăcerii, deşi ea nu le ştie nici măcar numele de familie, iar accidentul nu i-a lăsat nicio urmă - deci nimic nu-i împiedică s-o trimită la plimbare.
Mi se poate explica, probabil, că acest cuplu intră în jocul fetei dintr-o nevoie psihologică profundă, dar, în realitate, comportamentul personajelor lui Sitaru se explică mai cinstit nu prin psihologia umană, ci prin programarea lor de către un regizor interesat să-i iasă anumite simetrii (la minutul cutare, Mihai trebuie să ofere bani; la minutul cutare trebuie să pipăie fata; la minutul cutare, Mihaela trebuie să ofere bani; la minutul cutare, e rîndul ei să se lase pipăită de fată) - o anumită schemă. Care e rostul acestei scheme? Să reţină atenţia spectatorului timp de 80 de minute. Atît. Nu s-o răsplătească prin cine ştie ce percepţii privind psihologia adulterului sau perversitatea umană, ci doar s-o reţină - s-o captiveze. Toate discuţiile personajelor despre morală, toate observaţiile lor (susţinute de regizor prin decizia de a filma totul numai din unghiuri subiective) despre cum fiecare nu crede decît ce vede, sînt simple momeli; Sitaru nu investighează riguros niciunul dintre subiectele astea. Perversitatea prostituatei e la rîndul ei artificială. Personajul e mai mult un dispozitiv dramaturgic decît o fiinţă umană posibilă: pare să se afle pe pămînt cu misiunea precisă de a scoate diavolii din acest cuplu. Perversitatea ei e o necesitate funcţională a poveştii şi totodată principalul ei element decorativ; e un "mister" teatral simpatic (nu folosesc cuvîntul "teatral" în sensul peiorativ pe care obişnuiesc să i-l dea cronicarii de film, ci în sensul de tehnică a spectacolului), dar fără nicio legătură cu misterele reale ale perversităţii umane.
Nu fac aceste precizări pentru a-i descuraja pe eventualii spectatori: m-am simţit bine la Pescuit sportiv, deşi n-am crezut o iotă din ce vedeam. Le fac pentru că mi se pare important de stabilit că filmul lui Sitaru e un simplu excerciţiu, în condiţiile în care ne momeşte în fel şi chip să-l luăm drept mai mult decît e. În el nu e vorba despre nimic altceva decît despre tehnica de a "ţine" spectatorul timp de 80 de minute, cu o singură situaţie şi numai trei personaje. Sitaru stăpîneşte o tehnică impresionantă. Îi mai rămîne să descopere ce-ar putea face cu ea.