Ea
Pescuit sportiv e, înainte de toate, filmul Mariei Dinulescu. Sigur, aţi văzut-o cu toţii, acum cîţiva ani, în California Dreamin' al regretatului Cristian Nemescu, dar acela n-a fost un film (sau, cel puţin, un rol) care s-o pună în valoare la fel cum o face personajul Ana / Violeta, prostituata care se insinuează în cuplul (ne)fericit din pelicula lui Adrian Sitaru. Unii ar spune că nu e neapărat meritul ei, că rolul e atît de bine scris încît ar pune în valoare pe oricine ar intra în el. E drept, e un personaj parcă desprins din neorealismul italian, demn de Giulietta Massina ori de Sophia Loren. Dar tocmai asta e chestia: e nevoie de o Massina sau de o Loren (La Loren...) ca să facă personajul memorabil. Tot aşa, e nevoie de Maria Dinulescu s-o creeze pe cameleonica şi misterioasa eroină, dar şi de o astfel de eroină pentru a o scoate în evidenţă pe Maria Dinulescu. Astfel, cu oricîtă reticenţă ai privi-o la început ("asta e cretină!"), ea devine, în Pescuit sportiv, acel tip de scene-stealer cu care cinematografia autohtonă nu e tocmai obişnuită. Din nefericire - pentru ea însăşi şi pentru actorii care o populează.
Ei
Responsabilul pentru construcţia de rol e Adrian Sitaru, în primul rînd scenarist al acestei poveşti despre... despre un anumit tip de pescuit. Mihai şi... Iubi, interpretaţi de Adrian Titieni (pe care, da, l-aţi mai văzut în regia lui Sitaru, în Valuri) şi Ioana Flora, pornesc la drum, cu maşina, ca să petreacă o zi împreună - picnic şi puţin pescuit. De pe marginea şoselei, se insinuează însă, pe capota şi în vieţile lor, curvuştina Ana (Violeta, cum îi spune un alt personaj mai tîrziu), o nimfetă care, la sfîrşitul zilei, le va fi schimbat celor doi percepţia fiecăruia asupra celuilalt şi, deci, întreaga relaţie, dacă nu permanent, cel puţin pentru o bună perioadă de timp. Nu e o poveste facilă, deşi poate părea astfel. Poate părea, cum li s-a părut unor critici, un "joculeţ" - de unde se vede că forma în care Sitaru a îmbrăcat povestea le-a distras întru totul atenţia de la conţinut.
El
Dar acei critici probabil că n-au văzut foarte des filme în care camera devine... "persoana a doua" în "vorbire". Ori au văzut şi n-au fost încîntaţi. Ori au văzut şi n-au putut să treacă peste asta: "Cum îşi permite ăsta, dom'le, să...?" Artificiul folosirii camerei, pe rînd, ca "ochi" ai unui personaj poate părea la fel de ieftin ca toate trucurile de montaj ori de imagine din Slumdog Millionaire, însă avantajul Pescuitului sportiv e că, dedesubt, el are şi o poveste care stă destul de bine în picioare (dacă lui Andrei Gorzo i se pare neverosimil să întîlnească o curvă care să-i schimbe viaţa, nu înseamnă că nu i se poate întîmpla altcuiva). Aşa că, pînă una-alta, în loc să apreciem poveştile "dureroase" realizate "au hasard" (ca 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile), eu zic să le acordăm toată încrederea celor aşa-zis minore (dacă relaţiile interumane sînt vreodată chestiuni ignorabile), dar măcar făcute cu suflet şi cu dăruire. Altminteri, cinematograful românesc va rămîne, pentru nerecunoscătorii de noi, o eternă speranţă. Sincer, eu cred că Sitaru a confirmat deja.