Lungmetrajul de debut al lui Adrian Sitaru parcurge drumul surprinzător de scurt de la exhibarea principiilor şi a normalităţii călduţe ale unui cuplu pînă la coruperea adevărului şi pervertirea bunelor intenţii. Într-o ieşire de sfîrşit de săptămînă la picnic, Mihai şi Mihaela (Adrian Titieni şi Ioana Flora), doi amanţi plafonaţi şi cam iritaţi, accidentează o prostituată (Maria Dinulescu) zburdalnică şi prietenoasă şi sînt nevoiţi să-şi petreacă restul zilei împreună. Confortul, şi aşa cam fragil al celor doi, este tulburat progresiv de slalomul printre acuze şi suspiciuni pe care cinica şi vicleana Ana/Violeta îl generează. Scenariul filmului, scris după o idee a lui Radu Jude, acoperă iscusit degradarea treptată a relaţiei celor doi, pentru ca, spre sfîrşit, s-o recompună, fără a apela la violenţe extreme sau la modificări spectaculoase de perspectivă.
În general, o modalitate cinematografică neprietenoasă, chiar agasantă, filmarea din unghiuri subiective este aici, în mod cert, adecvată structurii de thriller, temei relaţiilor avariate de neîncredere şi egoism şi, mai ales, modului insinuant în care prostituata domină şi controlează cuplul confuz. Pentru fiecare dintre cei trei, regizorul, împreună cu directorul de imagine Adrian Silişteanu, a căutat unghiul subiectiv propriu - pentru Mihai o distanţă neutră, pentru Mihaela, mişcări mai nervoase, iar pentru Ana/Violeta, o atenţie specială pentru detalii.
Analizabilă pe mai multe planuri, povestea realistă cu accente cathartice din Pescuit sportiv poate fi redusă la o replică pe care Ana i-o dă lui Mihai: "Vezi doar ce vrei să vezi" şi consecinţele dezastruoase ale acestei bâjbîieli. Dacă despre cei doi amanţi ştim cam ce vor, dar nu pot, în ceea ce o priveşte pe Ana/Violeta ne întrebăm pe tot parcursul filmului ce vrea, tocmai pentru că poate foarte mult. Se pare că doar "o zi superspecială", aşa cum singură exultă la un moment dat. Pentru că nu este foarte limpede care-i sînt intenţiile, mai ales cînd joaca este gratuită (ba chiar o costă pe ea ceva parale!) şi cînd insistă să aibă controlul exclusiv, nu mai este deloc clar cine este ea cu adevărat şi ce identitate afişează (Ana/Violeta).
Cea care practică cu succes sportul din titlul filmului este doar ea, "fata sufletistă", care pendulează între accese afectiv-declarative şi bufonerii cinice, funcţia de raisonneur al poveştii fiind onorată prin reflecţiile obraznice şi manevrele perverse. Joaca pare pregătită, mai ales prin replicile-momeală şi duioşiile inocente cu care îşi prinde victimele, apăsate de vinovăţia accidentului şi de secretele bine tăinuite din viaţa extraconjugală. Ana/Violeta, aflată pe drumul spre pădure, provoacă accidentul (care "poate n-a fost accident") pentru ca, în final, să închidă povestea cu un cadru similar, în aşteptarea următorilor muşterii.
Interesant şi curajos acest experiment filmic, deschis multiplelor interpretări, un construct realist pentru care plauzibilul este certificat inclusiv de personajul prostituatei care poate fi orice, de la persoana autentică (pe care mizez) pînă la un substitut-fantasmă al conştiinţelor celor doi rătăciţi. Ce este irelevant sau chiar găunos este simularea înecului, probă finală pe care Mihai o ignoră. Preferă să facă din Ana/Violeta o victimă care-şi merită soarta şi din el propriul erou care, aparent, deţine puterea şi abandonează principiile care n-au făcut din el decît un ipocrit. Gestul exagerat al Anei dezechilibrează suportul ludic şi gratuit al distracţiei de weekend şi rezonează fals cu problema vinovăţiei. Interpretarea Mariei Dinulescu este seducătoare şi febrilă în cel mai compozit rol de pînă acum şi face din Ana/Violeta un complex feminin, de la punctări strident-cocălăreşti la zburdălnicii senzuale şi izbucniri incisive.
Dincolo de interpretările curate şi tonice ale celor doi amorezi (Titieni şi Flora), personajelor, de altfel foarte bine construite de la prima scenă, le lipseşte măcar un gram de senzualitate pentru a-i face nişte amanţi veritabili şi, mai ales, pentru a proba necesitatea scenei de sex din maşină. Indiferent de izbucnirile nevrotice sau de mîngîierile tandre, cei doi sînt încremeniţi într-o rutină domestică, ce nu autentifică situaţia adulterină.
Chiar dacă există cîteva bîjbîieli de montaj (de altfel, foarte greu de realizat pentru acest tip de filmare) sau momente (puţine) deranjante vizual din pricina dinamicii camerei, filmul regizorului Adrian Sitaru descoperă cu voluptate, viziune şi umor latura vulnerabilă a unor personaje comune întunecate de situaţii extreme şi de conflicte ultimative.