Un document...(ar) rar! - Podul de flori

Acum aproape douăzeci de ani, ieşise pe interval trendul "podurilor de flori" - panarame patriotarde deşănţate, prin care feluriţi politicieni demagogi de pe malul drept al Prutului se făceau că le-ntindeau o mână frăţească basarabenilor unionişti de pe cel stâng. Până când moda a trecut, sforarii din culise şi-au urcat în căruţe diverşi saci, reiterând şi aberantul Tratat de la Slobozia din 1812, şi infamul Ribbentrop-Molotov din 1939, şi criminalele troici dintre Beţivan, Schilod şi Satrap (Teheran '43 şi Ialta '45), iar între Prut şi Nistru a rămas un fel de freak geopolitic, în care o mulţime de români înstrăinaţi de generaţii sunt mutilaţi naţional, politic, economic şi mai ales sufleteşte de câţiva criptobolşevici dublaţi de o turmă rusofilă.

Rupţi de trupul patriei, separaţi chiar şi de îndoielnica entitate europeană, încarceraţi în perimetrul lor fals, românii basarabeni se zbat într-o sărăcie d-aia, de te duci pe gheţuş, de lucie ce-i - şi mulţi dintre ei recurg, disperaţi, la emigraţia ilegală şi munca la negru, mai spre vest, ca să trimită un ban acasă. Dar... capcana e iluzorie şi perversă: lipsiţi de cele mai elementare drepturi ale omului, emigranţii nu primesc vize europene, aşa că dacă fraţii lor munteni, olteni sau ardeleni măcar pot încerca legal formula asta, având şi posibilitatea de a reveni în vizită acasă cu o oarecare frecvenţă, lor nu le mai rămâne decât şansa trecerii frauduloase a frontierelor, conduşi de călăuze plătite cu câte patru mii de euro - pentru care se împrumută înainte de plecare şi, după ce şi-au găsit de lucru, trimit rate pentru achitarea datoriilor. Ce le rămâne, împart în două: din ce să trăiască şi ei, şi ce să le mai adauge şi familiilor - atât cât să nu moară de foame, pe cadavrul Socialismului Victorios. Abia după câţiva ani, când creditul ilicit pentru fuga peste graniţă s-a plătit, începe să se pună problema unor economii reale - dar acum, mai survine încă una: a trecut timp, timp care macină în sânul familiei; treptat şi sigur, se insinuează sau dorul sfâşietor, sau apatia şi înstrăinarea... Iar părintele plecat dincolo nu şi-ar putea vizita familia decât cu preţul unui nou salt pe sub graniţă, care să-i amaneteze următorii câţiva ani! Aşa că rămâne pe loc... are un ban în plus... şi o familie tot mai în minus...

Atâta despre "Podurile de flori"...

Voilà de vezi dramă! La una zvârlitură băţ de lumea civilizată! Cum să nu ţipe: "Film, film, film!"? Şi cum să nu se fi hotărât un documentarist ca Thomas Ciulei să aducă la cunoştinţa lumii aceste traume atât de particulare?

Autorul a pornit la drum cu gândul de a urmări simultan cam trei familii aflate în cazuri similare - dar, o dată ce a ajuns să discute cu cea dintâi candidată, familia Arhir, şi-a dat seama că situaţia acesteia era atât de bogată şi de densă, încât ar fi fost păcat s-o schematizeze şi s-o dilueze, prin împletirea cu altele. Şi astfel, a luat naştere portretul documentar al unei singure familii cu valoare mai mult decât reprezentativă: o familie cu virtuţi arhetipale - inclusiv, după cum remarca un spectator în cadrul sesiunii de întrebări şi răspunsuri de la Festivalul B-EST, sub aspect etnologic şi antropologic.

Dar dincolo de toate acestea, centrală, bulversantă, sfâşietoare - şi admirabil pusă în cadru, stă drama umană.

Costică Arhir, din satul Acui, raionul Cantemir, a fugit cândva în Germania, ascuns în "podul" unui vagon de tren - dar după un timp familia a ajuns la concluzia că munca la gospodăria de-acasă cerea totuşi un braţ de bărbat, aşa că tatăl a revenit, şi în schimb a plecat mama, Galia - în Italia, unde îngrijeşte doi bătrâni şi, din ce-i mai rămâne după tocătoria financiară descrisă mai sus, adună bani pentru studiile copiilor: Alexandra, Maria şi Alexie. Au trecut de-atunci trei ani... vorbesc uneori la telefon... îşi trimit scrisori şi fotografii... şi atât.

Nu ne-ar ajunge o carte ca să descriem problemele cu care se confruntă o familie astfel dezmembrată, şi pentru atâta timp (fie şi provizoriu - dar pe termen lung... şi cu riscul apariţiei unor fisuri permanente). Dar, cum o imagine face cât o mie de cuvinte, filmul lui Thomas Ciulei ne comunică un concentrat de date - şi sensuri, şi sentimente - percutant şi răscolitor. Portretul de familie este urmărit discret, în mare parte live, echipa obţinând acordul de a le observa cele mai semnificative momente ale vieţii cotidiene: în ogradă, la masă, la lecţii... Unele secvenţe se nasc spontan, chiar în faţa aparatului de a cărui existenţă aproape au uitat (ca în timpul curăţeniei de primăvară, când Costică izbucneşte enervat că fetele n-au fost destul de harnice - şi cât de aspru răsună, astfel strigat, ticul său apelativ către fiecare dintre copii: "Tati!!!"). Altele, având la origine diverse acţiuni cotidiene repetitive, sunt semi-reconstituite cu concursul "actorilor" - ca de pildă, ritualul întoarcerii copiilor de la şcoală, cu inevitabilele întrebări "Ce note ai luat?", care astfel ajunge să poată fi decupat şi filmat cadru cu cadru, ca într-un veritabil film de ficţiune. (De altfel, Ciulei şi echipa lui reuşesc să comunice atât de firesc şi empatic cu cei patru, încât de la un moment dat simbioza devine aproape perfectă, iar imaginile dobândesc aparenţa meticuloasă a unui film cu actori (ca mizanscenă, ecleraj, încadratură, sunet şi comportament - evident, termeni ca "joc" sau "interpretare" ar fi improprii, cel puţin fără un "semi-" în faţă) - lucru cu atât mai important, cu cât avem de-a face cu o familie moldoveană extrem de conservatoare şi pudică. Tatăl, având de-a face cu două fiice abia intrate în preadolescenţă, se simte descoperit şi jenat - ba chiar, când într-un pachet primit din Italia se găseşte şi un sutien, pentru cea mai mare dintre fete, e grăbit să-l ascundă, nu cumva să-l vadă documentariştii şi măcar să aducă vorba de el, darmite să-l mai şi filmeze! Un moment antologic este cel când Alexandra cere voie să se tundă, cum au început deja unele colege, iar Costică îi explică blând-sever că nu se cade aşa ceva, frumuseţea trebuind să fie lăsată "aşa cum o avem de la Dumnezeu", măcar până la optsprezece ani - după care o întreabă mai prietenos: "Şi ia zi, cum ai vrea să te tunzi?" iar fata îi arată o copertă de revistă, cu poza lui... Demi Moore (ale cărei plete sunt oricum mult mai lungi!)

Prin toate aceste detalii, prin atmosfera întregii case, prin glodul din ogradă unde se agită trei dulăi în lanţ, unde o capră tocmai a fătat un ţăpşor şi o ieduţă încă uzi, prin subtilităţile de intonaţie şi lucirile discret surprinse în câte un colţ de ochi, transpare permanent, în diverse proporţii, marcanta absenţă a mamei... şi, prin extensie, infirmitatea sufletească astfel adâncită. Fiorul atinge cele mai vibrante proporţii în secvenţele "scrisorilor": fiecare dintre cei trei copii e filmat undeva în natură, prin împrejurimi (incredibil cadrul cu cele două lebede pe apa eleşteului!), reflectând însingurat, în timp ce din off vocea sa citeşte cea mai recentă scrisoare trimisă Galiei (inclusiv, ca într-a lui Alexie, povestind că "ieri iar au venit românii, şi ne-au filmat cum alegeam fasolea" - secvenţă imediat anterioară în film, şi una dintre cele mai expresive şi împlinite). Mai ales în cazul celor două fete, obiectivul camerei izbuteşte să surprindă dureri nebănuite, probabil nici chiar de ele însele conştientizate, în adâncurile ochilor peste care palpită şovăielnic o şuviţă de păr mângâiată de vântul lui aprilie...

Ca răspuns la altă întrebare formulată după proiecţie, am aflat că Podul de flori n-a schimbat nimic în vieţile eroilor săi - deşi Costică a însoţit filmul la mai multe gale, iar soţia sa l-a văzut în Italia. Dar viaţa în satul Acui e dură, şi lipsa banilor nu iartă. Şi chiar dacă, prin vreun concurs de împrejurări, Arhirii ar fi cruţaţi de alte greutăţi în urma acestui film, salvarea n-ar aparţine decât unei singure familii - în timp ce alte milioane, nu numai din România, nu numai din Estul Europei, ci şi din atâtea alte regiuni paupere ale lumii, continuă să se destrame de voie, de nevoie. Mult mai important e faptul că o operă ca acest documentar de nobilă artă al lui Thomas Ciulei ne face să ne întrebăm - să gândim: câtă vreme asemenea dislocări sunt pe cât de inevitabile, pe atât de endemice, cât de lung înseamnă că mai e drumul planetei spre civilizaţie?

29 martie, 2009, h: 22:00-23:26
Bucureşti, România