Anul trecut filmul lui Cristian Mungiu, anul acesta filmul lui Matteo Garrone, Gomorra (deja premiat la Festivalul de la Cannes şi cîştigător al premiilor Academiei Europene de film) nici măcar nu au fost nominalizate de Academia Americană. Dincolo de ceea ce se poate specula în legătură cu aceste absenţe de pe "shortlist"-ele Oscarurilor, rămîne totuşi un paradox că momentul cinematografic actual - care coincide cu afirmarea în forţă a cinema-ului românesc şi cu revenirea spectaculoasă a unor cinematografii odinioară puternice precum Franţa, Germania şi Italia - este mai mult sau mai puţin trecut cu vederea de votanţii Academiei Americane. Care, atunci cînd catadicsesc să premieze un film european, optează - de regulă - pentru filme pe care le-ar fi putut face ei înşişi (ca formulă), doar că vorbite în altă limbă...
Şi totuşi, n-ar trebui să ne preocupe atîta nerecunoaşterea americană - ar fi un semn că "faţa nevăzută a Lunii" are nevoie de aceea vizibilă ca să existe. Pînă una-alta, cele mai importante (şi mai vechi) festivaluri de film au loc în Europa (Cannes, Veneţia, Berlin). Pînă una-alta, direcţiile cele mai fertile, încercările cele mai îndrăzneţe şi propunerile cele mai substanţiale vin, cu precădere, dinspre cinematograful european. Faptul că acest "cinematograf european" este - în plus - multilingv (dincolo deci de "limbajul universal al imaginii") dă acestor direcţii, încercări şi propuneri o frumoasă diversitate culturală, pe care cinematograful american nu o poate decît mima. Poate că ar trebui să schimbăm perspectiva: văzute dinspre Europa, SUA reprezintă - într-adevăr - o fabrică nonstop de produse identice. Asemenea feţei văzute a Lunii, este în acelaşi timp familiară şi reductivă, parţială; ne-am obişnuit atît de tare cu ea încît avem impresia că cinematograful este doar asta. Din fericire, nu este aşa.
Distribuţia filmelor europene fiind caracterizată de sincope şi de "regula" aleatoriului, orice festival care focalizează pe acestea nu poate decît să atragă - în primul rînd - acei cinefili puri şi duri pentru care descoperirile sînt mai pasionante decît "pontările". Lipovetsky spunea că festivalurile au devenit modul preferat în care omul grăbit al zilelor noastre bifează noul; argumentul practic nu trebuie subestimat (e mai simplu să vezi un pachet de filme într-un interval determinat decît să le urmăreşti distribuţia, cum spuneam, întîmplătoare), însă cred că nu atît "noutatea" este ceea ce-i scoate pe oameni din casă, cît garanţia unei selecţii prealabile. Filmele dintr-un festival sînt - la modul ideal - cele mai bune pe care festivalul respectiv a reuşit să le adune. Ele pot da seamă, de la an la an, de evoluţia unui autor, a unei şcoli sau a unui "trend", după cum pot depune mărturie despre lucrurile care-i preocupă pe oameni la un moment dat.
Festivalul Filmului European şi-a propus, anul acesta, să renunţe la o tematică anume - aşa cum o făcuse la ediţiile anterioare -, preferînd să privilegieze diversitatea în chiar toate formele ei (deci inclusiv al conţinuturilor). Este, cred, o decizie înţeleaptă: dacă multitudinea de festivaluri "de profil" şi-a constituit, deja, un segment de nişă (format din oameni interesaţi în primul rînd de problematica respectivă şi abia apoi, eventual, de formula cinematografică propriu-zisă), Festivalul Filmului European are menirea să fie, înainte de toate, o sărbătoare a Cinema-ului multilingv în toate formele sale. Este un plus de libertate, ceea ce e sinonim cu însăşi ideea de sărbătoare. Libertatea de a vedea acea "faţă nevăzută a Lunii" şi de a-i sărbători surprinzătoarea diversitate.
Descarcă programul Festivalului Filmului European 2009 aici.