Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul filmului european 2009

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Filmele Festivalului de Film European, ediţia 13: al doilea episod


mai 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Sageata Karamazovi / Fraţii Karamazov, Republica Cehă - Polonia 2008
film proiectat la Cinema Studio vineri 8 mai 2009, ora 18

Prima revelaţie a festivalului nu s-a lăsat mult aşteptată. După modelul lui Louis Malle din Vanya on 42nd Street din 1994, cehul Petr Zelenka reconstituie în Karamazovi repetiţiile unei trupe de teatru care dramatizează o adaptare a celebrului roman al lui Dostoievski. Trei sferturi din totalul de 110 minute ale filmului Zelenka urmăreşte repetiţiile, restul de timp alocându-l înfăţişării unor episoade din planul real.

Cineastul din Cehia are la dispoziţie o trupă de actori fantastică. Ştie cum să o conducă spre interpretări care ar provoca invidie până şi lui Laurent Cantet. Precum francezul în Entre les murs, Zelenka are ambiţia de a crea personaje reale. Demersul său e cu atât mai dificil cu cât acestea jonglează alternativ cu planurile, intrând şi ieşind în repetate rânduri în şi din timpul real în cel al piesei de teatru. Zelenka e atât de subtil şi de rafinat cinematografic încât reuşeşte să confunde planurile, spectatorul fiind pus, nu de puţine ori, în situaţia de a nu şti în ce convenţie se găseşte. În tot acest mecanism lipsit în mare măsură de frivolitate (cu excepţia debutului în care trupa de teatru se apropie de hala repetiţiilor, unde un număr considerabil de glumiţe destind atmosfera), cehul include un moment de bâlci în care o păpuşă de pluş (un şoricel) interpretează rolul lui... F. M. Dostoievski. E o scenă delicioasă, spontană, plină de imaginaţie, de umor şi de bun gust. Un spectator din afara cadrului îl întreabă pe muţunache următoarele: "Domnule Dostoievski, cum aţi reuşit într-un timp atât de scurt să scrieţi romane atât de lungi şi atât de multe?" Răspunsul păpuşii cu chip de şoricel vine imediat, aproximativ astfel: "În fiecare dimineaţă, înainte să scriu, mă gândesc, mă gândesc, mă gândesc... Apoi, încep să levitez şi îmi iau zborul. Şi levitez o oră, două, mai multe ore... Apoi, spre seară, mă întorc la masa de scris şi iar mă gândesc, mă gândesc, mă gândesc... Iar apoi încep să scriu." De altfel, am greşit scriind că filmul ar fi lipsit de frivolitate. În comparaţie cu gravitatea romanului, tonul din Karamazovi e al unui roman de aventuri sau de amor. Zelenka nu pare să se ia prea tare în serios (a se vedea şi episodul cu şoricelul de pluş) din punct de vedere intelectual.

În acest punct apar şi primele rezerve vis-à-vis de filmul său. Neavând mare lucru de spus, cel puţin aici, despre natura umană, demersul cinematografic al lui Zelenka se opreşte la stadiul de exerciţiu. E însă un exerciţiu incitant, nu revoluţionar, dar de foarte mare calitate. S-ar putea ca unii spectatori să nu găsească prea multe valori filmului tocmai din cauza lipsei relevanţei umane a acestuia, dar cu siguranţă că le va fi greu să îi conteste calităţile cinematografice. Zelenka se află la cel de-al cincilea lung-metraj al carierei. Are doar 41 de ani şi, ţinând cont de reuşitul Karamazovi, e foarte probabil să auzim numele lui rostit în viitor în palmaresul unor festivaluri mai reputate decât acest altfel onorabil Festival de Film European de la Bucureşti.


Sageata Prevrteno / Cu susu-n jos, Macedonia-Croaţia-Serbia, 2007
film proiectat la Cinema Studio vineri 8 mai 2009, ora 20

Igor Ivanov are 35 de ani. A debutat în 1995, la 22 de ani, Prevrteno fiind al doilea său lung-metraj. Filmul urmăreşte, într-un flashback întrerupt de reveniri alternative într-un prezent ce se dovedeşte a fi de fapt suprareal, momente disparate din sumbra adolescenţă a unui băiat macedonean. Rebeliunile şi aventurile lui sunt surprinse de pe o poziţie angoasată, deloc relaxată, ceea ce transformă experienţa vizionării lui Prevrteno într-una incomodă. Acest factor nu ar fi avut nicio importanţă (sunt atât de mulţi cineaşti mari ale căror filme sunt greu digerabile psihic: de la Arnaud Desplechin la Cristi Puiu, de la Maurice Pialat (uneori) la Andrei Tarkovski), dacă Ivanov ar fi fost onest până la capăt în demersul său. În momentul în care ajunge în final şi îţi lasă de înţeles că tot ce se întâmplase până în acel moment poate fi interpretat oricum, personajul principal fiind de fapt într-o altă lume (a morţilor), nu poţi decât să ieşi dezamăgit din sala de cinema şi să te întrebi ce o fi fost în capul cineastului. Ivanov nu e lipsit de talent, ştie să creeze o atmosferă sumbră, se foloseşte cu pricepere de muzică, de unghiulaţii, de decor pentru a o desăvârşi. Are câteva momente care taie respiraţia (un exemplu ar fi cel al scenelor de la circ) şi are un simţ destul de mare al nuanţelor în cadrul secvenţelor.

Problema cu filmul său este că e un amestec de cinefilie prost asimilată intelectual. Structura scenariului (dacă într-adevăr există una definită şi filmul nu a fost cumva "salvat" la montaj - cum dă impresia în multe ocazii) cuprinde frânturi din Un soir, un train din 1968 al lui André Delvaux, din Der Himmel über Berlin din 1987 al lui Wim Wenders (senzorial mai mult), din Jodorowski şi din alţi cineaşti suprarealişti. Ivanov e confuz, nu ştie ce vrea de la filmul lui şi de la spectatori şi, în consecinţă, lasă loc unor infinite interpretări spectatorului, toate însă nefondate pe materialul cinematografic oferit, ci pe imaginaţia acestuia.


Sageata Vabzdziu dresuotojas / Dresorul de purici, Lituania-Polonia-Japonia-Olanda-Finlanda, 2008
film proiectat la Muzeul Ţăranului Român sâmbătă 9 mai 2009, ora 18.30

Donatas Ulvydas, Linas Augutis şi Marek Skrobecki sunt cei trei realizatori lituanieni ai documentarului de mediu-metraj (53 de minute) Vabzdziu dresuotojas, în care readuc la lumină personalitatea unuia dintre pionierii cinematografului de animaţie, lituanianul Ladislas Starewitch. Demersul lor e convenţional (interviuri cu istorici de film, dar şi cu animatori contemporani - printre care şi fraţii Quai), încercarea lor de a crea un ritm prin oferirea rolului de maestru de ceremonii unui purice animat simpatic fiind onorabilă, dar nu şi originală. Sigur că personajul respectiv e preluat din opera de animaţie a lui Starewich şi e transpus în concepţie şi cu o tehnologie moderne, dar utilizarea lui rămâne un simplu artificiu, simpatic ce-i drept, dar artificiu. Meritul documentarului este că repune în discuţie opera unui cineast puţin cunoscut publicului larg. O face într-un mod detaşat şi sprinţar, ceea ce nu are ca efect decât apropierea spectatorului de subiect.


Sageata HannaHannaH, Olanda, 2007
film proiectat la Muzeul Ţăranului Român sâmbătă 9 mai 2009, ora 19.30

Olandeza Annemarie van de Mond se află la primul lung-metraj cu acest HannaHannaH. Filmul a fost realizat cu o sumă infimă (800 de Euro, conform siteului imdb.com) pentru televiziune. Nu e lipsit de interes faptul că HannaHanna a fost realizat pentru TV, construcţia sa primară, glumiţele, situaţiile ducând cu gândul la filmele uşurele produse de trusturile media pentru propriile canale TV. HannaHanna, deşi nu are absolut nicio calitate deosebită, e de bun gust, e simplu şi, deşi nu e neapărat delectabil, nu sare calul prin nimic, în nicio direcţie. Povestea e de asemenea unilaterală şi deloc personalizată (a unei femei ajunse aproape de vârsta mijlocie, care se îndrăgosteşte de un bărbat exact în ziua anterioară unei întâlniri importante de familie), totul fiind construit în aşa fel încât să aibă un efect sigur asupra spectatorului. Actorii sunt aleşi conform aşteptărilor aceluiaşi spectator (Hanna, interpretată de Maria Kraakman, e urâţică, dar plină de viaţă şi, după tiparul Bridget Jones, aiurită, iar iubitul ei, interpretat de Barry Atsma, e chipeş şi, după tiparul lui Hugh Grant, aiurit, la rândul lui). Cele două personaje din prim-plan sunt plăcute, simpatice, dar deloc credibile.

Van de Mond aduce la lumină, cu acest film, o serie întreagă de platitudini, de idei răsuflate despre viaţă în care cu siguranţă nu crede şi pe care le asamblează pentru a crea spectatorului comod senzaţia de apartenenţă la lumea pe care o vede pe ecran. Sigur, ţinând cont că HannaHanna a fost realizat pentru TV, toate aceste caracteristici nu îi pot fi imputate în totalitate, deoarece televiziunea, prin excelenţă, creează poveşti pentru o largă audienţă, conforme opiniilor şi crezurilor celei mai mari părţi a spectatorilor. Raportând demersul realizatoarei la rigorile filmului tv, îi poate fi totuşi reproşată lipsa de consistenţă dramaturgică, filmul pierzându-se lamentabil în a doua jumătate. Salvarea lui van de Mond constă în repetarea secvenţelor cu părinţii protagonistei, care se înregistrează pe o cameră de filmat proprie debitând platitudini despre viaţa de cuplu şi despre căsnicie (după tiparul impus de debutul lui When Harry Met Sally din 1989 al lui Rob Reiner). Acest artificiu îi reuşeşte şi, în ciuda conformismului respectivelor scene, reechilibrează ritmul scenariului în momentele joase.


Sageata Il Papa di Giovanna / Tatăl Giovannei, Italia, 2008
film proiectat la Muzeul Ţăranului Român sâmbătă 9 mai 2009, ora 21

Pupi Avati a realizat acest film la vârsta de 70 de ani. Il Papa di Giovanna aparţine unui tip de demers cinematografic pe care îl credeam demult apus în ţările cu tradiţie în cinema, încă din anii '50, când criticii de la Cahiers du Cinéma s-au războit vreme îndelungată cu aşa-numitul "cinéma du papa". Au câştigat cu brio lupta, dar vestigii ale epocii filmului "de calitate" răsar în continuare, pe neaşteptate, din diferite ţări. Italia pare să aibă doi (aşa-zişi mari) cineaşti apărători ai bastioanelor grandilocvenţei, artificialului şi prostului-gust, în persoana lui Pupi Avati şi a lui Franco Zeffirelli.

Cel mai nou produs Pupi Avati, acest Il Papa di Giovanna, a fost prezentat în competiţia Festivalului de Film de la Veneţia în 2008, de unde a plecat, în mod halucinant, cu două premii. Cei care au vizionat filmul sâmbătă la MŢR au trăit pe cont propriu zeci de minute de cinema de cea mai joasă intenţie, construite cu scopul de a etala manierismele stilistice ale lui Avati, dar şi rochiile şi decorurile specifice anilor '30, '40 şi '50 în Italia răscolită de război şi de fascism. Cu ajutorul organizatorilor, care au proiectat filmul în condiţii precare, sunetul de fond şi dialogul fiind foarte greu de perceput, coloana sonoră având în permanenţă câştig de cauză, am asistat la o lecţie adevărată de cinema, artificiile regizorale devenind mult mai evidente.

Sub titlul "Cum să nu faci cinema" ar fi putut fi promovat evenimentul. Să vedem de ce. Cum elaborează o secvenţă maestrul Avati? În primul rînd ia replici de genul: "1. Nu te mai uita la mine, că mă ruşinez! 2. O, scuze! Mă gândesc la Giovanna, săraca de ea, e alături de acei oameni înfiorători, bolnavi cu psihicul, oare ce face ea acolo? 3. Aşa e viaţa etc. etc. etc." Vă rog să nu încercaţi să regăsiţi aceste replici cuvânt cu cuvânt în film, deoarece le-am imaginat doar în dulcele stil al lui Il Papa di Giovanna. Replicile de acolo sunt însă şi mai artificiale. După cum spuneam, ia aceste replici. Cum le decupează? În primul rînd, are grijă să surprindă cadre frumoase de interior. Apoi, surprinde plan-contra plan chipurile actorilor în momentul în care rostesc replicile. Are grijă ca, în cazul în care replica e de efect, revelatoare a sentimentelor personajelor, să se apropie de chipul lor, să adauge o muzică gravă, solemnă, grandioasă. Îşi propune ca decorurile, vestimentaţia, machiajul să fie impecabile. Actorii trebuie să pară zei, nu vrea realism cu niciun chip. Îi place cinemaul clasic. (la acest aspect chiar că nu am nimic de obiectat, doar că Avati ia din aşa-zisul cinema clasic doar elementele care aparţin lui "cinema du papa", adică artificialitatea şi concepţia convenţională despre viaţă.) Şi, la fel de important, acţiunea filmului trebuie să se petreacă în perioade diferite, pentru că vrea ca publicul să rememoreze detalii ale istoriei Italiei, iar criticii trebuie să aibă de unde să pornească o discuţie serioasă despre filmul său.

În cele aproape două ore ale filmului, nu îşi găsesc locul nici măcar un detaliu personal, o replică, o situaţie, o grimasă pe care să nu o mai fi văzut în alte zeci de producţii mediocre. Il Papa di Giovanna nu spune nimic despre natura umană, despre viaţă, despre realizator, despre actori, ci se mărgineşte la a imortaliza calofil diferite locaţii în care câţiva oameni fac figuraţie, mimând replici pe care nu le cred, nu le simt, lipsite de greutate şi de orice fel de autenticitate. Demersul lui Avati e cât se poate de detestabil prin lipsa oricărui tip de intenţie de a spune ceva adevărat, spontan restului lumii prin intermediul cinemaului.


Sageata Les plages d'Agnès / Plajele lui Agnès, Franţa, 2008
film proiectat la Cinema Studio duminică 10 mai 2009, ora 20
filmul va fi proiectat şi la Muzeul Ţăranului Român sâmbătă 16 mai 2009, ora 21

Să trecem acum la cel mai frumos moment al acestei ediţii a Festivalului European de la Bucureşti, proiecţia lui Les plages d'Agnès.

Agnès Varda e una dintre cele mai fascinante făpturi care au atins vreodată o cameră de filmat. Până la vârsta de 80 de ani a realizat zeci de filme. Cele mai cunoscute şi premiate creaţii purtându-i semnătura sunt Cleo de 5 à 7 din 1962, Sans toit ni loi din 1985 şi Les glaneurs et la glaneuse din 2000. Se bucură de prestigiu în rândul specialiştilor şi are cu siguranţă un număr restrâns, dar fidel, de admiratori. A fost căsătorită cu regizorul Jacques Demy, pe care l-a sprijinit atât în viaţă, cât şi în carieră, Les Demoiselles de Rochefort, capodopera acestuia din 1967, având-o drept co-realizatoare.

După moartea lui în 1990, s-a ocupat în paralel de propriile opere cinematografice, dar şi de păstrarea vie a memoriei iubitului ei soţ. În acest sens, a realizat în 1991 Jacquot de Nantes, un film biografic în care cola reconstituiri ale copilăriei şi adolescenţei lui Jacques Demy cu imagini ale acestuia surprinse în lunile anterioare morţii sale fulgerătoare. Apoi, în 1995, a produs şi regizat un documentar despre cariera lui, intitulat L'univers de Jacques Demy, disponibil astăzi pe DVD-ul filmului premiat cu Palme d'Or în 1964 Les Parapluies de Cherbourg al francezului, scos de colecţia Criterion. Şi, în acelaşi an 2008 în care realiza Les plages d'Agnès, şi-a dus la îndeplinire unul dintre marile visuri: recondiţionarea şi lansarea unei integrale în format digital a peliculelor realizate de Jacques Demy. Astfel, cu ajutorul ei, filme extraordinare (Model Shop din 1969, o continuare a poveştii Lolei din primul lung-metraj al lui Demy, Lola din 1961, cu Anouk Aimée în rolul principal şi primul film american al acestuia; The Pied Piper din 1972, realizat în SUA după un basm al fraţilor Grimm şi mult mai valoros decât mai celebrul Peau d'âne din 1970; Parking din 1985, o revizitare a mitului lui Orfeu şi a filmului omonim al idolului lui Demy, Jean Cocteau; sau Trois places pour le 26 din 1988, ultimul film al cineastului, dedicat legendei lui Yves Montand), imposibil de găsit anterior, pot fi astăzi redescoperite şi reconsiderate de o generaţie nouă (a mea şi a celor mai mici decât mine).

Dacă Demy a aparţinut categoriei de artişti tandri, clasici în construcţia subiectelor, dar moderni stilistic, având un ton cinematografic apropiat de al lui Truffaut, o aplecare spre poveşti asemănătoare cu a lui Cocteau şi un mod de a surprinde personajele feminine preluat din opera lui Max Ophüls, idolul său declarat, Agnès Varda a fost întotdeauna un artist apropiat mai degrabă de graniţa experimentală a cinematografului. Apartenenţa ei trebuie căutată între cineaşti precum Alain Resnais, Chris Marker sau Jacques Rivette.

Demersul său cinematografic a fost, în prima parte a carierei (în La pointe courte din 1954 sau în Cleo de 5 à 7 din 1962), unul aproape documentar, exterior personajelor, dar cu momente de imaginaţie debordantă. Apoi, s-a confundat cu documentarul observaţional şi de raportaj, în care cineasta îşi privea cât mai obiectiv cu putinţă subiecţii (Black Panthers din 1968).

În anii '80, Varda a cunoscut cel mai mare succes de prestigiu o dată cu câştigarea Leului de Aur la Veneţia pentru realistul Sans toit ni loi, film aflat la graniţa dintre ficţiune şi documentar, foarte percutant şi datorită interpretării lui Sandrine Bonnaire. Abia în anii '90 a început să devină personaj în propriile creaţii. În Jacquot de Nantes din 1991 îşi face simţită prezenţa direct, în Les cent et une nuits de Simon Cinéma din 1995, e un personaj printre altele, iar pseudo-documentarul Les glaneurs et la glaneuse din 2000 e relatat la persoana întâi, reprezentând un prilej pentru ea de a reflecta la mai multe aspecte ale vieţii decât i-ar fi impus-o subiectul.

Pe măsură ce devenea un personaj activ al propriilor filme, acestea căpătau o căldură umană aparte şi deveneau, cum e şi firesc, din ce în ce mai ataşante. Omul Agnès Varda a fost întotdeauna capodopera incontestabilă din spatele filmelor ei (unele reuşite, altele stângace, dar niciunul neinteresant).

În aceste condiţii, nu e de mirare că filmul Les plages d'Agnès, declarat autobiografic încă din titlu, este capodopera ei. Aici, pretextul scenaristic, tipul de construcţie, stilistica, toate converg spre acelaşi subiect: trecutul, prezentul, ideile, opiniile, gândurile omului Agnès Varda.

Dacă nu am ştii că are 80 de ani, am putea jura, vizionându-i filmul, că se află în primii ani ai tinereţii. Are poftă de viaţă, de joacă, de inovaţie, simte nevoia de a-şi transpune universul interior într-un plan cinematografic. O face cu o măiestrie care îi trădează vârsta şi experienţa, Les plages d'Agnès necăzând în niciun moment într-un plan experimental, ci îmbinând armonios căutările vizuale ale cineastei (colaje de fotografii suprapuse peste imagini în mişcare, reproduceri statice sau în mişcare ale unor tablouri iubite - aparţinând, printre alţii, lui Magritte sau lui Piero della Francesca-, crearea unui personaj animat, un motănel simpatic cu care dialoghează în permanenţă în a doua jumătate a filmului) cu rememorarea etapelor importante ale vieţii şi carierei sale (vorbeşte despre copilăria ei, despre cursurile de fotografie pe care le-a urmat la Paris, despre Demy, despre copiii şi despre filmele lor, despre călătoria de vis la Hollywood, despre Jane Birkin, despre Cannes şi Veneţia, despre SIDA, despre prieteni dragi dispăruţi demult, despre Cocteau, despre Catherine Deneuve, despre picturi, despre mâna ei bătrână, despre tinereţe şi despre senectute). Nimic nu pare în plus în construcţia realizatoarei franceze. Varda se contopeşte cu personajul căruia îi dă viaţă pe ecran şi creează unul dintre cele mai tulburătoare, sincere, moderne filme ale ultimilor ani.

Pentru spectatorii care habar nu au cine este această femeie, filmul exercită o mare fascinaţie. Pe cei care o iubesc de la distanţă şi care au dorit dintotdeauna să trăiască clipa desăvârşirii ei cinematografice, Les plages d'Agnès e capabil să îi aducă în pragul plânsului. Agnès a reuşit în sfârşit ceea ce aşteptam demult de la ea: o capodoperă, un film complet şi complex, plin de însemnătate umană şi cinematografică.


Sageata În aşteptare

Anul 2008 a fost unul magnific pentru Agnès Varda. A realizat acest film şi a lansat în format digital integrala filmelor lui Demy. Seara de 10 mai a fost fabuloasă pentru mine şi pentru mulţi alţi spectatori ai lui Les plages d'Agnès. E puţin probabil să existe un film în această ediţie de festival comparabil cu al ei. Dar, având în vedere că suntem abia la mijlocul călătoriei cinematografice şi că filmele fraţilor Dardenne şi al lui Nuri Bilge Ceylan încă nu au fost proiectate, serile de cinema adevărat s-ar putea să continue. Aşadar, pe curând!

P.S.: Filmul Les Demoiselles du Rochefort al lui Jacques Demy va fi proiectat la Cinemateca Union în cadrul CineClubului miercuri 20 mai 2009 de la ora 20 (http://cineclub.wordpress)

Descarcă programul Festivalului Filmului European 2009 aici.



 Toate articolele despre Festivalul filmului european 2009


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Andrei Rus


Alte articole

 Plimbări pe plaje - Festivalul Filmului European 2009, Cristi Luca
 Festivalul Filmului European 2009 se îndreaptă către Timişoara şi Iaşi, Comunicat de presă
 Filmele Festivalului de Film European, ediţia 13: al treilea şi ultimul episod, Andrei Rus
 Ziua 11, 17 mai 2009, Muzeul Ţăranului Român - Festivalul Filmului European 2009, Comunicat de presă
 Ziua 11, 17 mai 2009, Cinema Studio - Festivalul Filmului European 2009, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Festivalul filmului european 2009


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer